II. Poveştile colonizării

II. Poveştile colonizării 

44. Curăţător în mină
Eu eram băiat de curăţenie. Eu am trebuit ( n.trad.: in dialect incorect in original) să duc cărbunii de la loc* (Ort în orig.), de unde se scoteau, în coş,cu "câinele" , cu căruţul. Asta se numea curăţat.
Căruţul este o cutie din lemn, din scânduri de brad, cu patru roţi. La partea din faţă este o trapă cu un riglu de închidere. Patru cutii formează un "uriaş"** ( Riese în original), asta e o tonă de cărbuni. Era o podină din scânduri, pe stâlpi, pe care se putea circula uşor. Când ajungeam la rolă descuiam uşiţa, ridicam căruţul din spate şi cărbunele se rostogolea în rolă. "Câinele"*** (Hund în original) avea doar trei roţi, mergea mai rău, te chinuiai mai tare. Într-un câine intrau numai patru, cinci roabe. Câinele mergea pe o singură scândură şi se golea pe o parte.
Cu "uriaşul" nu se ajunge până la "loc", "uriaşul " e doar în galeria principală.
Rola este un jgheab închis, din scânduri; prin rolă cărbunele alunecă în galeria principală si acolo se umplu "uriaşii". Mai devreme "uriaşii" erau traşi de cai, acuma merge totul electric.
În unele locuri rola are o pantă prea mică, un astfel de loc se numeşte aliniat (Absatz în orig). Aici un băiat cu răzuitoarea trebuie să ajute. Sunt  aliniate unde lucrează trei, patru băieţi; unul trage cărbunii până la celălalt. Se zicea aşa : " Azi mergi pe primul, al doilea, al treilea aliniat!". Atunci băieţii intrau în rolă; în rolă nu se putea sta în picioare, doar în genunchi sau aşezat.
Foarte greu se scoteau cărbunii afară. Azi merge totul mecanizat. Azi aş  fi fericit să fiu curăţător. Azi am aer curat, am apă!
Sunt şi locuri unde se scoteau cărbunii cu găleata.
Sunt vene mici de cărbune la care li se zice "bancă agăţata"; astea se exploatează stând culcat; chiar ăsta e un cărbune foarte bun. Cu jgheaburi se lucra în general la "mutare" ( Versetzen în original) , mutare se numeşte  umplerea progresivă a unei zone exploatate cu piatra rămasă, de obicei "supă", pietriş ud; era o muncă grea. Să umplu jgeabul mai puteam, dar să-l dau mai sus nu, acolo trebuiau ăia mai puternici să îl ţină.
Cine era curăţător participa cam la toate operaţiile. Înainte să intre cioplitorii, cereau la cancelarie băieţi, unul, doi, câţi era nevoie. Băieţii lucrau în regie, cu treizeci de creiţari pe zi salariu.

*    Ort - în minerit capătul unei  porţiuni de galerie unde se exploatează, locul propriu-zis de muncă, unde se exploatează.
**  Riese ( austriacă, sud-tiroleză) - Lemn, Jgheab de lemn în interiorul muntelui
*** (Gruben)hund - cărucior cu care se transporta minereul


 45.  Un pic de aer!
În primăvara aia, să fi fost Martie sau Aprilie, nu mai îmi amintesc exact, cioplitorii au spart un transport de cărbune, s-au aşezat , şi-au luat mâncarea şi mi-au zis: Să cureţi cărbunele de aici, la rolă cu el. Când lucram eu acolo s-a dărâmat o placă de piatră peste mine şi m-a îngropat. În alunecarea ei, placa de piatră s-a aşezat oblic  şi eu eram sub ea ca sub un acoperiş. După placă nu a mai căzut multă piatră; muntele era bogat în ardezie şi ardezia e netedă ca sticla; plăcile alunecă una pe alta; când plăcile de ardezie încep să plece e greu să le mai opreşti. Eu am fost îngropat de la unsprezece înainte de amiază până a doua zi la nouă. Dintr-o parte am primit puţin aer. De frică şi oboseală mai mult am dormit; la mâncare nu m-am gândit. Cioplitorii au lucrat tot timpul; se bat stâlpi ascuţiţi în piatră, după aia se pun scânduri deasupra până piatra care vine de sus se opreşte. Când le-am auzit târnăcoapele, am dat cu lampa mea metalică - altceva nu aveam- în piatră şi am dat semnal : uuu! . Era maistorul ( Bergverwalter) Bene prezent. I-am auzit vocea : " Cu grijă! Lucraţi cu grijă şi cât de repede puteţi, băiatul trăieşte!" Au făcut o gaură cât mâna de mare. Mi-au dat o chiflă cu unt şi un gât de coniac cu lapte. Când am terminat de mâncar chifla, gaura era deja atât de mare de am putut să mă strecor afară. De frică îm tremura corpul şi sufletul. M-au luat şi, mai mult mort decât viu, m-au dus la lumina zilei, la Doman.


povestită de Rudolf Schandor ,miner şi muncitor la uzină pensionat, unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti, 83, (1957), Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Intrarea în muncă

43. Intrarea în muncă
Eu am avut o soartă tristă.  Eram unsprezece fraţi în viaţă. Eu aveam şapte, opt ani când tatăl meu a fost rănit. Ciocanul cu aburi a explodat şi tatăl meu a fost opărât pe toată partea din faţă a corpului. Atunci am mers la furat de cocs la movila de zgură ; o dată ca să avem  noi pentru consumul nostru şi apoi ca să avem ceva de vândut să întreţinem familia. După şase luni tatăl meu a primit doar jumătate din banii de boală, aşa că nevoia a devenit şi mai mare. Am mers să le duc mâncare la oamenii de la fabrică. De la unul primeam o coroană pe lună, de la altul două sau trei. Nu era mult, dar era ceva. Atunci am mers până pe Doman,  strângeam resturi de lemn şi de cărbuni şi le aduceam acasă. Aşa a trecut timpul. Când am avut doisprezece ani, în anul al treisprezecelea, m-am dus , am luat de la mama o bluză de mătase ca să arăt mai puternic şi m-am dus la administraţia montană şi am rugat să fiu angajat.
La administraţie se ştia că tatăl meu a fost rănit şi având asta în vedere m-au primit.
Părinţii meu nu ştiau nimic de asta. Eu mă angajasem fără ştirea părinţilor mei. Când am fost gata era chiar ora doisprezece la prânz. Am venit acasă, mi-am scos lucrurile de şcoală din ghiozdan, mi-am uns o bucată de pâine cu untură, am împachetat-o şi de la ora unu până seara la ora nouă am fost plecat. Părinţii mei, fraţii şi surorile, toţi vecinii m-au căutat peste tot, pentru că eu am intrat fără ştirea lor. Seara la ora nouă, cum am ajuns acasă, tatăl meu m-a chemat la patul lui de boală şi m-a întrebat unde am fost atâta timp, cea am făcut. Aşa că i-am spus : " Tată, de astăzi eu lucrez."

*

Am fost trimis afară, pe Doman, la maşina de cărat, ca şi curăţător de maşină şi ungător- peste zi.  Apoi, în anul următor - eu intrasem în luna iunie-  a fost aşa o iarnă că s-au înmulţit lupii ca şi câinii. Nu era sigur de mers în pădure din cauza lupilor. Şi îmi zice maşinistul : " Hai, la ora unsprezece te duci la mine acasă să-mi aduci mâncarea." Trebuia să îi aduc mâncarea din Reşiţa la Doman, peste munte. ( El avea ceva reparaţii de făcut şi nu putea să plece.)  Eu am zis :" Nu pot să fac asta. Am un tată bolnav, ce face mama mea dacă şi eu păţesc ceva?  Şi mi-e frică. N-aţi auzit că lupii au sfâşâiat o lăptăreasă?  Cum să merg în zăpada de un metru singur peste munte? "

Asta a fost înainte de Crăciun. El m-a raportat, că nu l-am ascultat şi m-au mutat de pedeapsă în mină. Şi acolo am lucrat până în 96,  în al şaisprezecelea an de viaţă al meu.

 

munca la un ciocan cu aburi

povestită de Rudolf Schandor ,miner şi muncitor la uzină pensionat, unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti, 83, (1957), Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Călătoria la Bocşa

42. Călătoria la Bocşa
Vechii locuitori din Franzdorf  (Văliug) nu aveau ocazia să înveţe geografie, aşa ca aveau despre lumea înconjurătoare doar o imagine limitată.
Bătrânul Tonivetter ( cumătrul Toni ), un om deosebit de harnic şi în condiţiile date, avut,  şi de altfel un om luminat - dovada în sensul ăsta e că i-a lăsat pe fiecare dintre cei cinci fii ai săi să înveţe o meserie ca să îi scutească de munca grea la pădure- a fost invitat în 1860 la nuntă de către unul dintre fii săi, care după  ce şi-a terminat Wanderschaft-ul ( călătoria de ucenicie ) s-a aşezat în Bocşa unde a devenit meşter rotar.
Tonivetter şi Traudlmahm ( mama Traudl) au închiriat o căruţă cu un cal şi au mers cu acest vehicol încet şi deci mult timp de la Franzdorf  la Reşiţa şi au atins multe aşezări  locuite: casa forestiere singuratică de la Crainic, cantonul forestier Poianai Bichii, Cuptoare, Secu, Stavila, Reşiţa Germană, Reşiţa Română, Câlnic, Moniom, Colţan....şi au ajuns în sfârşit, cu toate că plecaseră la patru dimineaţa din Franzdorf, seara târziu în Bocşa.
Ziua următoare a fost nunta şi a doua zi a început călătoria de întoarecere, pentru ca acasă aştepta gospodăria. Ajuns acasă, timp de trei zile, Tonivetter nu şi-a găsit locul şi odihna, şi-a vizitat toţi cunoscuţii şi necunoscuţii ca să povestească de marea lui călătorie. Şi în timpul ăsta afirma mereu :
"Leutl, Leutl, oes kennts enk nit denken, wia gross dass die Welt ist!" ( Oameni buni, nici nu vă gândiţi voi ce mare e lumea ! - germ, dialect)*

* Este vorba de o distanţă de nici 40 km ! - nota autorului

Călătoria lui Tonivetter pe Google Maps

povestită de Joseph  Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

II. Poveştile colonizării: Şcoala Veche din Franzdorf (Văliug)

41. Şcoala veche din Franzdorf 
Prima şcoală din Franzdorf  (Văliug) a fost o clădire mică de lemn, unde învăţătorul Anton Prickelmayer făcea lecţii deja în anul 1794 cu puţinii copii de emigranţi. Creşterea continuă a populaţiei a cerut o clădire şcolară mai mare, care a fost ridicată în 1807. Această şcoală există încă.
În anul 1855 erau în şcoala din Franzdorf înscrişi 112 elevi; se predau următoarele materii: catechism 4, biblie 4, reguli şcolare şi de comportament 1, citire 4, scriere 8, matematică 4 (total 25 ore pe săptămână). Vinerea era liberă, în ziua aceasta era târg săptămânal la Reşiţa.
După orele de curs obligatorii, profesorul inimos obişnuia ca, în schimbul unei sume modeste, să predea atât înainte cât şi după amiază câte o oră "extra" de muzică şi din materiile şcolare.
Încă în anul 1876 elevii nu foloseau pentru materiile reale manuale tipărite. Lecţiile necesare la ştiinţele naturii şi geografie  trebuiau copiate de elevi din materiale didactice, cu această ocazie elevii învăţau şi caligrafie şi ortografie şi spre cinstea profesorului se poate spune că încă în 1890 fiecare persoană adultă, fie bărbat, fie femeie, ştia să scrie frumos şi corect în limba germană. Cărţi vechi de bucate şi de cântece, scrise de mână între 1837-1885 sunt dovada în acest sens.




povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

II. Poveştile colonizării : O cănuţă de cafea

40. O cănuţă de cafea

Fiecare casă din Oraviţa avea o grădină şi o vacă. Vaca noastă n-a dat lapte o vreme lapte  şi noi mâncm la micul dejun supă de rântaş sau supă de usturoi. Eu eram un copil de şapte ani. Mă întreabă vecina, Herminamahm (mama Hermina):  " Cum îţi merge?" "Rău" zic eu, " vaca noastră nu dă lapte şi dimineaţa trebuie să mâncăm supă de rântaş." "Na, ştii ceva? Vino în fiecare dimineaţă la mine să bei cafea." De atunci în fiecare dimineaţă dispăream de acasă, mă prezentam la vecina şi primeam cănuţa mea de cafea; până într-o zi mama mea, ca să afle ce făceam la vecina, a venit după mine. M-a găsit stând la masă şi bând cafea. A început să mă ocărească : " Cum?! Fechtbruder! Haderlump! Tatăl tău lucrează, fraţii tăi de nouă şi de zece ani lucrează şi pot să manânce supa de rântaş şi tu nu? Acasă cu tine!" "Mammi, te rog frumos, lasă-mă măcar să beau cănuţa asta." - " Nimic!"

Azi am şaptezecişipatru de ani  şi încă mă gândesc la cana de cafea pe care a trebuit s-o las pe masă.

By 3268zauber (Own work) , via Wikimedia Commons

povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.

II. Poveştile colonizării : Vinul

39. Vinul 

Noi băieţii de la Cazarma Mică fugeam peste stradă la Getraenke-Grosshandlung (Depozitul de băuturi) Fessler  şi acolo îi ajutam maistrului pivnicer la muncă, spălam sticlele şi trăgeam la pompă când se producea şnapsul ieftin Bogatschi ( 14 creiţari litrul); în butoaie se punea esenţă şi noi pompam apă din fântână. Aşa am aflat noi băieţii unele secrete profesionale ale magazinului.
În zilele de salariu Fessler angaja cărăuşi. Căruţele opreau în faţa magazinului şi butoaiele goale erau încărcate mereu la ora la care muncitorii intrau în tură. Muncitorii ziceu : " Fessler merge după vin!"
Ei credeau că el merge la vinăriile din zona Bocşei ca să aprovizioneze magazinul pentru ziua de plată a muncitorilor. Dar căruţele mergeau doar până la fântâna de la Câlnic, unde iasă drumul Lupacului în cel de Câlnic, şi acolo umpleau butoaiele cu apă. La întoarcere aranjau tot aşa ca să ajungă şi să descarce la magazin tot când treceau muncitorii să intre în tură. Şi muncitorii ziceau :" A ajuns deja vinul!"
Când erau coborâte butoaiele în pivniţă cărăuşul, un ţăran român, nu s-a putut abţine să-l întrebe pe pivnicer de ce depozita butoaiele cu apă la băuturi.
" De ce faceţi asta? De ce duceţi apă în pivniţa de vinuri?"
Pivnicerul răspunse:
"Nu e apă, e vin!"
Ca să-l convingă pe cărăuş puse un furtun la butoi şi-i dădu să guste.
Cărăuşul bău şi se cruci: era într-adevăr vin!
"Măi!" zise el "Am luat apă şi am adus vin!"
Apa se transformase în vin. În butoaie erau defapt esenţe; pe drumul de întoarcere amestecul se agitase  bine şi când ajunseră acasă vinul era gata!

By Thomas Oldcastle via Wikimedia Commons

povestită de: Karl Loukuta, maistru uzină, 80 (1957) , Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Strada Principală

 37.Strada Prinicpală
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor,  Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf  (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului  produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
 Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani,  la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904  administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile  de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.


povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

Reşiţa la începutul sec. XX

II. Poveştile colonizării: Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?

36. Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?
În anii 90 (ai secolului XIX- n.tr.)  printre clienţii permanenţi ai Uzinelor din Reşiţa se afla Arsenalul Marinei din Pola.  Pentru preluarea lucrărilor terminate veneau de obicei specialişti la Reşiţa.
Aşa a fost trimis la Reşiţa un tânăr inginer de marină, născut la Viena, să preia lucrările de topitorie comandate. Când inginerul şi-a primit ordinele s-a dus la şeful său şi l-a întrebat:
"Unde se află totuşi Reşiţa asta?"
Şeful, care mai fusese de câteva ori acolo, ştia exact:
"Asta e mult după Budapesta, aproape de Asia." "Şi cum se ajunge acolo?"
"De la Budapesta mergeţi tot mai departe  până ajungeţi la o staţie care se cheamă Bocşa. Aici calea ferată a statului se termină. Acolo e o gheretă de scânduri şi înăuntru stă un om cu o lanternă. Pe acela îl întrebaţi de trenuleţul care merge la Reşiţa. Dacă totul merge bine vă iau cu ei chiar în seara aia şi până la miezul nopţii sunteţi în Reşiţa. De acolo nu se poate merge mai departe. Acolo sunteţi la capătul lumii. Când coborâţi din tren aveţi grijă cum ieşiţi dintre şine. De la marginea staţiei de tren se coboară o bucată foarte abrupt şi mai e şi un ochi de apă mare, mlăştinoasă, acolo, de trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în el ; din ăla nu vă mai scoate nimeni, pentru că nu e iluminare şi nici poliţie acolo."
Cu aceste sfaturi bătrânul l-a îngrijorat pe tânăr. Acela s-a gîndit : " Asta va fi o aventură! O călătorie în sălbăticie!"
Şi totul a fost cum a descris şeful. S-a potrivit totul : de la omul cu lanterna din ghereta de scânduri până la balta mlăştinoasă. Asta a povestit chiar inginerul mai târziu, în Reşiţa.
În ziua de după sosire a avut deja impresii mai prietenoase. A observat aşezarea pitorească a locului în valea închisă: pe o parte înălţimi împădurite; pe cealaltă se mulau pe pante trei rânduri de căsuţe muncitoreşti curăţele.Deasupra, pe vârful înverzit, păştea, abia vizibilă , o turmă de vaci. Ca şi un puls tunător al fabricii  se auzeau la intervale regulate loviturile ciocanului cu aburi. A observat că şi aici trăiesc germani, peste tot auzea  limba sa natală.
După ce a făcut în laborator proba de material l-a întrebat pe laborantul Bartl dacă există în localitate o formaţie muzicală. " Da , avem o formaţie a fabricii. Chair eu cânt la flaut." Atunci a întrebat imediat dacă poate participa la o repetiţie. Vienezul era muzical.  A asculatat o repetiţie şi i-a plăcut. A invitat câţiva dintre muzicanţi la el şi au făcut împreună muzică în Camera de Intervenienţi.
"Îmi amintesc bine" a încheiat bătrânul Bartl povestea sa "am cîntat trio-ul de Beethoven. Vienezul la vioară, eu la flaut şi Schrittwieser Leopold la violă ."


povestită de Joseph Bartl, laborant de uzină (pensionat) , 82 (1954) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Cameră de Intervenienţi ( Intervenientenzimmer) : cameră de oaspeţi a fabricii

                                                        trio-ul de beethoven

Reşiţa la începutul sec. XX

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Colonizarea pemilor

35. Colonizarea pemilor
Boemia era suprapopulată. Oamenii nu mai aveau voie să se căsătorească , doar cei care aveau pământ şi casă, şi de aceea erau mulţi copii nelegitimi. Ei erau zilieri : lucrau pentru mâncare şi pentru haine. Şi deodată a venit anunţul că în Banat se fac colonizări şi deci s-au înscris. Au trimis doi oameni acolo să vadă cum e. Nu s-au dus orbeşte. Dar au fost înşelaţi! Cei doi au fost duşi până la Caransebeş şi le-au fost arătate locurile. Când s-au întors au zis că e aşa de bine acolo de curge mierea din copaci. Însă când au venit aici au găsit colibe de lemn şi pădure!
La început au avut colibe mici din lemn cu nişte ferestruici foarte mici. Pe o parte erau animalele şi pe cealaltă intrarea în cameră. Nu aveau pardoseli, căminul era zidit şi în loc de cuie aveau pietre pe acoperiş. Primeau de la împărat plată, saşe creiţari pe zi, şi trebuiau să mergă în cordon pe graniţă. Cu românii se înţelegeau foarte greu. Aşa s-au dus odată la Târnova după cucuruz. Tărnovenii au zis : "Nu-s." Atunci ai noştri au înţeles : " Primim nuci ( germ. nuss ) dar nu şi cucuruz."
Au trebuit să înveţe meseria de tăietor de lemn de la italieni şi de la croaţi. Dar chiar şi dacă tăiau copacii , trunchiul şi rădăcinile rămâneau în pământ şi nu puteau cultiva nimic. Nu puteau trăi aici. Au mers să se plângă la companie, la Slatina, dar au primit bătaie şi au fugit în stradă. După o vreme au încercat din nou şi au mers iară la companie. Dar unul dintre ei nu a intrat în curtea companiei. De data asta au fost ameninţaţi : tot al doilea om va fi împuşcat. Omul care rămăsese afară a fugit acasă şi le-a alarmat pe  femei: " Enkari Manner wern daschoissen!" (bărbaţii voştri vor fi împuşcaţi -germ, dialect). Şi au luat femeile bâte şi au mers la companie; îi vroiau pe bărbaţi liberi!  A fost mare scandal ; până la urmă li s-a permis să renunţe la colonizare.
Atunci au plecat în câmpie, la Moritzfeld ( Măureni ) , dar aici erau boli de animale şi malarie şi apa nu le făcea bine. Au zis :" Mai bine mergem înapoi la noi în pădure, acolo avem cartofi mari cât un nounăscut şi apă bună!" Aşa că s-au întors, dar nu toţi.
Şi cum au venit peste munte şi şi-au revăzut colibele mama a început să plângă. Şi bunica mea se tot lamenta după Boemia. N-a vrut să rămână, n-a vrut să moară aici!  Tatăl meu i-a scris fratelui ei în Boemia, de o primeşte. Pe vremea stângerii fânului a venit răspuns: da, poate veni. Dar atunci ea era deja bolnavă, nu a mai putut călători şi în toamnă a murit cu durerea în suflet.

povestită de Aloisia Weinfurtner ( Loisi-Mahm) , 83, 1940, Wolfsberg (Gărâna)
nota Alexander Tietz: 
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi  grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă  în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.
Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".

pemi

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Casele de pedeapsă

34.Casele de pedeapsă
Biserica din Slatina stă pe un deal. Pe panta uşoară din faţa bisericii se află în semicerc un rând de case mici , zugrăvite în galben, alb şi verde, construite  identic. Fiecare are în faţada cu fronton, îndreptată către biserică, două ferestre mici. Casele mici din faţa bisericii sunt case de pedeapsă.
Pe timpul când Slatina făcea parte din graniţa militară participarea la slujba de duminică la biserică era strict obligatorie. Din fiecare casă trebuia cel puţin un membru al familiei să vină la slujbă. În uşa bisericii stătea subofiţerul cu lista şi verifica prezenţa. Pentru absenţii de la slujba religioasă se aplicau pedepse care în caz de repetiţie se înăspreau tot mai mult. Subofiţerii inumani aplicau chiar torturi drept pedepse : le ardeau oamenilor vârfurile degetelor. Această pedeapsă a fost abrogată mai târziu.  Ultima dintre pedepse era asta : cei absolut incorijibili erau obligaţi să-şi construiască casele în apropierea imediată a bisericii, în faţa intrării în biserică.
Aşa a apărut rândul de case în semicerc pe dealul din faţa bisericii.

culeasă din tradiţia grănicerească, 1942

soldat şi ofiţer din regimentul de graniţă nr.13

casa tradiţionala grănicereasca (courtesy arh. Brinduşa Havaşi)

soldat din regimentul de graniţă nr.13

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Cum s-a găsit cărbunele de la Anina

33. Cum s-a găsit cărbunele de la Anina
Ştiţi cine a găsit cărbunele la Anina? Un porc.Cărbunele era foarte aproape de suprafaţă, acoperit doar de un strat subţire de iarbă şi porcul a dat la o parte cu râtul stratul de peste cărbune. Din întâmplare , copiii din Steierdorf care aveau grijă de porci au făcut focul exact pe locul unde porcul dezvelise cărbunele. Deodată au observat că piatra de sub focul lor arde! Un băiat a luat o bucată din "piatra neagră" care putea să ardă înapoi în sat şi a arătat-o tatălui său. Tatăl, un tăietor de lemne pe nume Nikolaus Hammer şi-a luat hainele de duminică, a învelit piatra într-o batistă şi a dus-o la Direcţia Montanistică  Regală din Oraviţa. Când au văzut domnii de acolo piatra au devenit dintr-o dată foarte prietenoşi. L-au bătut pe umăr şi au pus să i se plătească la caserie o recompensă de cincizeci de guldeni.
Aşa s-a găsit cărbunele la Anina. Asta a fost în valea Aninei , în râpa Andreas. Acolo a fost denumită  prima galerie : Purkaru.

povestită de : Josef Skala, fost miner , 90 (1957), Anina

Anina - Puţul Central 1922

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)

32. Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)
Pentru a asigura aprovizionarea cu necesarul tot mai ridicat de cărbune a uzinelor metalurgice din Reşiţa s-au pus la dispoziţie întreprinderii , în anul 1790 , pădurile virgine ale  erariului de pe versantul vestic al Semenicului. Nu erau însă disponibili suficienţi lucrători forestieri de meserie; motiv pentru care Franz Loidl , Waldbereiter  ( "magister sylvarum" ), originar din Ischl,  a fost trimis de către  conducere în Oberosterriech şi Steiermark să recruteze de acolo lucrători; aceştia urmau să fondeze un nou sat în domeniul forestier Semenic. Loidl a reuşit în scurt timp să recruteze 71 de familii.
Imigranţii au făcut călătoria cu vaporul pe Dunăre. De la Palanca au luat drumul pe uscat pe la Vârşeţ , către Reşiţa.
De la Reşiţa la Cuptoare erau pe atunci un drum rău de ţară- de acolo mai departe era ţinut fără drumuri. Pe coaste abrupte , sus , jos , fără drum sau potecă s-a pornit către noua patrie. Încă mult timp după aia alimentele , uneltele  şi alte articole necesare au fost transportate pe acelaşi drum , în spatele oamenilor sau a animalelor de povară.
În 29 iunie 1793 au ajuns coloniştii în locul prestabilit pentru ei. Când au văzut codrul le-a scăzut curajul ; s-au văitat : " Aici să ne ducem viaţa?" În mijlocul pădurii au găsit o poiană cu iarbă : aici s-au aşezat şi au petrecut noaptea sub cerul liber. Era primul loc de odihnă în noua patrie pentru călătorii obosiţi care erau de săptămâni pe drum. În această poiană au ridicat şteierii credincioşi  drept amintire chiar în aceeaşi vară o mică casă de rugăciune din lemn. Din 1861 stă pe acelaşi loc biserica germană. Este locul "Unter den Linden" ( sub tei).
Deja din zilele următoare s-au ridicat pentru folosire temporară colibe din lemn, în timp ce maistrul Loidl se ocupa de măsurarea locurilor de case.
După ce s-au împărţit locurile de case a început o muncă grea şi neîntreruptă; trebuia până la începutul iernii să se termine cât mai multe case şi în acelaşi timp trebuia câştigată şi pâinea zilnică. Buştenii necesari pentru construirea colibelor au fost fasonaţi iar restul copacilor tăiaţi erau prelucraţi pentru cărbune şi lemnul nefolosibil era ars.
Colibele construite din buşteni fasonaţi pe trei laturi  erau înălţate pe fundţii de piatră pentru a  ţine umezeala departe de camerele de locuit.
De Crăciun 1793 fiecare colonist bărbat adult era proprietar de casă în nouînfiinţatul Franzdorf.
Suprafeţele despădurite erau desţelenite şi până în 1810 erau circa o mie de iugăre deja transformate din pădure în curţi, grădini, poieni şi păşune pentru animale.
Ultima casă din cele construite în 1794 a fost demolată în 1915 ; lemnul era încă perfect sănătos.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Povestirea corespunde faptelor. 
Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

note Alexander Tietz :
Waldbereiter - şeful administraţiei forestiere

biserica romano-catolică

biserica romano-catolică astăzi

stradă din Franzdorf ( Văliug)

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Ţeranii

29. Ţeranii
Eram un băiat de zece, doisprezece ani când i-am auzit pe bătrâni vorbind în curtea bisericii : Strămoşii lor se trăgeau din Ţara Românească şi de aia se numeau ţerani (Tzaraner). Ţările române erau pe vremea aia sub stăpânirea turcilor.Şi turcii erau un popor crud, păgân. Îi asupreau pe români cu dări grele. Batjocoreau femeile şi le tăiau nasul, urechile şi sânii. De nevoie oamenii mâncau scoarţă de stejar şi fag pe care o măcinau ca făină. Nimic nu le rămâneau decât ochii din cap, ca să plângă. Unii dintre ei au apucat calea codrului şi s-au făcut haiduci. Dar mai multe sute de familii au pornit şi au trecut peste Dunăre în Banat. Îşi duceau copiii legaţi în pânze pe spate şi cine nu avea copii ducea în legături păturile de lână şi oala de gătit.
Strămoşii românilor din Franzdorf  (Văliug) au locuit înainte de înfiinţarea satului mai jos pe vale, împrăştiaţi prin poieni. Aveau un sat mic pe Cozia şi altul la Cracul Cucii. S-au găsit aici urmele unui cimitir vechi. Alte locuri unde au locuit au fost: Prunii Ponorenilor, pe Cozia, Coziuţa, Cioaca Bălanului, Cracu cu Zbâgu, unde ţineau serbări, se veseleau, dansau. Sorupinile, Câmpul Văranului, Poiana Barnii, Poiana Florii, Corul Turcului, Poiana Groposului, Faţa şi Dosul Seciului, peste munţi către Târnova; Seciu, Şoimu şi Poiana Puricului, cu un izvor unde s-au găsit bani şamd. Aceste locuri sunt denumite de obicei după familiile care le locuiau. Bărneştii erau ţerani din Muntenia. Ţerani sunt şi familiile Bălean, Baltezan, Brebenar, Diaconovici, Dintean, Izvernar, Jian, Jurma, Gruescu, Maldea, Mănescu, Munteanu, Oltean, Panescu, Pateşan, Perian, Ponoran, Rasovan, Retezan, Şimic, Tismănar, Velcean. Unele din aceste nume, ca Jian, Tismănar, Velcean arată din ce locuri au venit familiile respective.

30. Munca la pădure
Ţeranii au primit de la stăpânire două sau trei iugăre de pădure. Au defrişat pădurea şi au ars cărbune. Cărbunele îl duceau cu caii la Bocşa şi mai târziu la Reşiţa, unde erau mici topitorii. Se făceau pentru asta caravane din mai multe şiruri. Un şir  era compus din 6-8 cai şi doi însoţitori. Fiecare cal era era încărcat cu doi saci de câte 30-45 kg. În zece ore se parcurgea drumul până la topitoria din Bocşa ( 30-40 km). Pentru un transport era nevoie de 24 de ore.

31.Mutarea în sat
Acolo unde e acum satul erau înainte copaci mari. Erau doar două colibe de păstori caraşoveni în vale : una la capătul de de jos al satului de azi şi cealaltă unde e atelierul ciocanului.
După ce germanii au fost colonizaţi în nou înfiinţatul Franzdorf  (Văliug), stăpânirea i-a obligat şi pe românii care trăiau în zonele despădurite să se stabilească în sat. Bârzava era, fiindcă  la vremea aia pădurea încă nu fusese tăiata, mult mai mare şi sălbatică. Din frică de apa mare românii şi-au făcut casele pe coaste, pe Hârţu, mai sus de sat şi în partea de jos a dealului cimitirului. Germanii se aşezaseră mai devreme în vale. S-a ridicat în sat o mică fabrică, un ciocan de fier. (1805)
Şi după mutarea lor în sat ţeranii şi-au păstrat terenurile defrişate de ei pe Cozia şi în valea Bârzavei. Dar dreptul lor de proprietate nu era consfinţit prin acte. În 1855 gruparea capitalistă StEG a cumpărat Banatul Montan. Când s-au întocmit în 1859 cărţile funciare  StEG a fost trecută ca singură proprietară a despăduririlor. Ţeranilor le-a fost lăsat temporar dreptul de utilizare  a terenurilor , până în timpul Primului Război Mondial. Atunci Societatea a ars colibele şi grajdurile şi i-a alungat pe ţerani  pentru totdeauna din acele locuri.

Văliug

povestite de Gheorghe Bălean , Fuhrweserkorporal ( şef al cărăuşilor) , 85  (1950), Văliug şi
                      Josim Muntean , dulgher, 75 (1956) , Văliug  (repovestite)

note Al. Tietz 
Tzaraner  (rom. ţerani sau bufeni): lucrători originari din Muntenia şi Oltenia. S-au stabilit în Banatul Montan după pacea de la Belgrad (1739)

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor

26.Koarii orăviţeni
Koarii sunt urmaşii coloniştilor din Tirol care au fost colonizaţi în Oraviţa ca  mineri, sub împăratul Karl al VI-lea. Domeniul montan cărăşean, de la Moldova la Dunăre până sus, după Reşiţa , la Brebu era Bun al Coroanei şi era administrat de Camera Curţii Vieneze. Când a reînceput lucrul în minele părăsite de turci, Camera Vieneza a trimis aici mineri din Tirol şi aceştia sunt koarii. Strămoşii mei , Sittnerii,  au venit din Meran şi Gossensass. Am o poză a casei Sittner din Meran pe care a adus-o tatăl meu dintr-o călătorie din 1862.

27. De unde provine numele de Koari
Cei din Sasca, Steierdorf, Moldova au fost colonizaţi sub Maria Theresia. Când se întâlneau în Hanul "Zum Bergmann" ( La miner) cu oraviţenii deveneau certăreţi. Orăviţenii se băteau cu pumnul în piept şi ziceau: "Voi aţi venit abia sub Maria Theresia dar noi am venit aici deja sub Koari!" Îl numeau pe împăratul Karl pur şi simplu Koari. Şi pentru că au zis asta de prea multe ori au rămas cu numele de koari.

28. Colonizarea koarilor
Comuna Oraviţa, Oraviţa Camerală cu se numea mai demult, se întindea din locul unde se despart drumurile spre gară şi spre Răcăjdia - acolo era cimitirul roman- şi până la cazarmă. Mai sus de cazarmă era pădure. Moara era deja în pădure.
Germanii şi-au construit cuptoare de var lângă depozitul de lemn. Acolo şi-au făcut primele case sărăcăcioase. La circa două sute de metri mai jos era începutul carierei de pirită. Drumul până la carieră se numeşte "Kies" ( schwefelkies - pirită , kies - prundiş). Kies este cea mai veche parte din Oraviţa Montană. Sus pe păşune unde se întîlneau drumul de la Kies cu cel de la turnul de pulbere a fost prima biserică a coloniştilor.
Se lucra după aur în "Doisprezece apostoli" , după argint în "Servatius" (Salvatius) pe Tâlva mică, mai jos de Tâlva mică în "Clementi" după plumb, molibden, în valea Koenigsegg era o galerie de aur şi mai jos una de fier. În "Wodarna", pe cealaltă parte a văii Oraviţei se lucra la cupru şi acolo era un izvor termal. Minereul de cupru era atât de abundent că proprietarul unei mine a donat din câştigul său zece mii de guldeni pentru Fondul pentru Săraci. În cariera Kossowitz, sub capela Florian, s-a găsit minereu de cupru nativ de o puritate de optzeci la sută. La capătul străzii "Goldschurfen" (căutători de aur)  era mina "Sfântul Gabriel", numită şi "Gabel". Galeria de aur imperială era între Oraviţa Germană şi Oraviţa Camerală. Aici era moara de măcinat minereul şi a doua moară era mai sus de teatru. Pentru cele două mori şi topitorie s-au făcut lacurile. Topitoria era la clădirea Prefecturii; mai târziu a apărut aici o moară cu aburi; în faţa topitoriei, unde azi e parcul , era târgul de porci. De-a lungul văii erau mai multe mori de apă : moara Piţigoi în valea uzinei , moara Bradul la cuptoarele de var, moara Haselbach, moara Eck ( de colţ) şi moara Munteanu lângă parc. În anul 1855 statul a vândut întreaga zonă montană cărăşeană grupului capitalist "StEG". Acesta s-a îndreptat spre exploatarea cărbunelui şi a închis exploatările de minereu. Închiderea minelor a avut loc la un an după introducerea sistemului dualist (1867).
Se povesteşte că magnaţii unguri din guvernul de la Budapesta ar fi vrut să participe la afacerile StEG; pentru că societatea nu a dat curs doleanţelor lor au s-au pus impozite mari pe mine. Astfel că exploatarea minelor nu mai era rentabilă pentru societatea StEG, dar guvernul nu  permitea închiderea minelor. Atunci minerii au primit ordin s-a astupe filoanele de aur pe care le găseau ca societatea să poată da drept motiv pentru închiderea minelor epuizarea zăcămintelor.
În realitate zăcămintele de minereu din galeriile din Oraviţa nu sunt nici pe departe epuizate. Afirmaţia că minele s-au epuizat a fost doar un pretext pentru a închide întreprinderile devenite nerentabile.
După terminarea mineritului koarii au devenit zidari, dulgheri şi cărăuşi. Au lucrat mai mult în Anina , în Wochenberg unde construiau case pentru colonie.

Oraviţa în Harta Iosefină a Banatului, 1769-72

Ilustrate vechi din Oravita galeria 1 
Ilustrate vechi din Oravita galeria 2
 
povestite de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.

Legende Istorice : Rozsa Sandor în Bocşa

25. Rosza Sandor in Bocşa
În timpul revoluţiei din patruzecişiopt renumitul Rozsa Sandor si banda lui au stat o vreme în Bocşa. ( e cunoscut că Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare i-a înrolat pe betyari, tâlharii de drumul mare din pusta maghiară, sub promisiunea de amnestie, în armata revoluţionară.) Rosza Sandor a fost ofiţer în armata honvezilor. El a fost trimis cu banda lui, ca avangardă, în Bocşa.  Erau treizecişişase de oameni , toţi călăreţi. Rosza Sandor călărea în fruntea lor. Era în costum naţional - aşa povestesc bătrânii care l-au văzut - cu pantalonii gatya largi , cizme şi pinteni. Avea un focoş, un fel de târnăcop şi un bici lung care avea capetele despicate şi îngreunate cu bile de plumb. Ceilalţi erau tot aşa echipaţi ca el. În luptă plesneau cu biciul , îl înfăşurau duşmanului pe după gât şi îl trăgeau de pe cal. Dragonii fugeau de ei ca de toţi dracii.

*

În patruzecisiopt Bocşa a fost de partea revoluţiei. Din oraş s-au prezentat cincizeci de oameni pentru armata honvezilor. O gardă cetăţenească se îngrijea de apărarea oraşului. Pe dealul Capelei, care domină toată valea erau aşezate două tunuri. Podurile de sus şi de jos erau baricadate.

Oamenii lui Rosza Sandor aveau tabăra în grădina Rosner , peste drum de hanul cameral. Aici au fript un viţel de doi ani pe proţap şi au gătit papricaş cu vin. În hanul cameral beau cu nesaţ. Hangiul , bătrânul Guth , zise:

"Sandor Bacsi, oamenii tăi beau şi mănâncă la mine şi nu plătesc."

Atunci Rosza Sandor le zise oamenilor săi :

"Aruncaţi-i bietului om doi porci peste gard!" Şi au zburat doi porci graşi în curtea hangiului, peste gard. (Gardul mai stă şi astăzi). Aşa îşi plăteau tâlharii consumaţia.

Altă dată hangiul îşi atrase asupra sa mânia căpeteniei de tâlhari. Rosza Sandor era groaznic de irascibil. Hangiul se refugie de mânia sa după scândurile tejghelei şi de aici în pivniţă. Focoşul pe care căpetenia tâlharilor îl aruncase după el a rămas înfipt în trapă. După o vreme mânia îi trecu şi hangiul putu să se arate din nou.

Din Bocşa Rosza Sandor pornea incursiuni de pradă în satele din jur care erau de partea imperialilor , către Ezeriş, Rafna , Monim şi Câlnic. Locuitorii au fugit în pădure şi betyarii s-au întors cu pradă bogată în tabăra lor ; mânau oi şi vite cu ei şi aduceau căruţe pline de ceaune de cupru. Uneori împărţeau prada cu populaţia săracă. Ţesăturile pe care le împărţeau le măsurau de la un copac la altul.

În Moniom este lângă podul peste Bârzava , la drum , o casă veche care a fost mai demult hanul "La măgarul sălbatic" , în acest han a petrecut Rozsa Sandor.

Rozsa Sandor - fotografie

Rosza Sandor în închisoarea din Theresienstadt

preluări din Bocşa şi Reşiţa, de la Tata Oancea, Alexander Orthmayer, Joseph Guth ş.a.

note Alexander Tietz:

betyar (magh.) : aici tâlhar de drumul mare din pusta maghiară, înrolaţi de Kossuth în armata sa (1848)

Legende Istorice : Două case şi legendele lor , Copiii ameţiţi

23.Două case şi legendele lor
Era macabru când bătrânii povesteau de patruzecisiopt. În revoluţia din 1848 muncitorii reşiţeni -germani şi români- au fost de partea maghiarilor răsculaţi.  Ţăranii din satele din jur, care nu aveau încredere în grofii unguri, ţineau cu Împăratul. Credincioase Împăratului au rămas şi regimentele de grăniceri.
În furnalul din Reşiţa se turnau tunuri şi muniţii pentru armata honvezilor. De aceea regimentul de grăniceri a primit ordinul să înainteze asupra localităţilor Reşiţa şi Bocşa. Regimentului de grăniceri ce se apropia li s-au alăturat oameni înarmaţi cu coase şi furci din satele Târnova şi alte sate. Se spune că unii grăniceri se mai rătăceau prin pădure ca să nu trebuiască să lupte împotriva muncitorilor reşiţeni.
În ziua ajunului crăciunului Reşiţa a fost atacată de imperiali. Lăsată de izbelişte de către honvezi, garda cetăţenească  a preluat singură apărarea oraşului. Unde e  fabrica de locomotive de azi s-a dat lupta. Ai noştri aveau tunuri. Cel mai mare, numit "Nicolae" era pe Dealul Crucii. De acolo trăgeau în partea cealaltă , în Budinic. Copiii cărau în coşuri muniţie. După amiază rezistenţa  gărzii oraşului a fost înfrântă. Când comandantul , un ofiţer de grăniceri, călare pe un cal alb , a intrat în fruntea trupelor pe strada principală s-a tras asupra lui dintr-o casă  din Stavilă.  A fost rănit la picior. Din răzbunare a dat permisiunea oamenilor săi să treacă totul prin foc şi sabie. Deci oraşul a fost ars aproape în totalitate. În jur de optzeci de oameni au fost ucişi.
Doar două case au scăpat de incendiu. Una era moara Stadelmann, cealaltă era o casa de la colţul dintre strada principală şi cea camerală.
După ce înfrângerea gărzii oraşului a devenit evidentă a început fuga populaţiei. Se fugea prin zăpadă către Dognecea şi Caraşova. Copiii mici erau duşi în cearceafuri legate în spate.
Capătul de sus al oraşului ardea deja. Atunci văduva Schmidt, proprietara de atunci,  îi zise morarului Stadelmann :
"Cumetre Franzl, dacă îmi salvezi moara primeşti una din fetele mele."
"De acord." zise cumătrul Franz " Voi fugiţi şi eu rămân şi scap moara."
A şi ajutat familia să fugă. Când au plecat a pus să se taie o pereche de boi şi a pus în curte papricaş la fiert în patru ceaune.  Din pivniţă au adus butoaiele cu rachiu şi le-au dat cep. Când trupele de soldaţi s-au apropiat nu au putut rezista ademenitorului miros de papricaş şi butoaielor de rachiu. S-au aşezat pe băncile impovizate din scânduri şi au început ospăţul. Masa bogată i-a îndemnat să cruţe casa ospitalieră. S-a dat ordin : moara nu se jefuieşte.
Dar morarul încruntat  îşi dădu seama de ceva  :  în timpul băutului prin mintea celui îmbătat trece gândul :  morarii sunt oamenii bogaţi, tot mai este ceva de jefuit aici. Ordinul a fost uitat şi tot mai des câte un soldat beat urca clătinându-se  scara de lemn ca să ajungă în locuinţa morarului.
Într-un colţ întuncat stătea cumătrul Franz cu un ciocan greu.  Rând pe rând , când un beţiv ajungea sus, îl lovea cu ciocanul în cap şi îl arunca inconştient peste parapet în bulboana morii...
Ce s-a întâmplat cu cealaltă casă care a fost salvată de incendiu?
Proprietarul casei, Ignatz Neff, şi-a trimis familia la Dognecea dar el a rămas. S-a pus cu un ciomag în uşă şi când primii jefuitori au vrut să intre a opus rezistenţă fără să se teamă. Jefuitorii au sărit grămadă pe el, l-au omorât, au scos o plapumă din casă şi au sfâşâiat-o şi au tăvălit cadavrul în pene. Penele s-au lipit de sânge. Atunci l-au aşezat în uşa casei sale şi i-au pus ciomagul în mână. Era iarnă : în poziţia asta cadavrul a înghţat. Dar casa în a cărei uşă l-au pus a rămas în picioare şi mai stă şi azi. Aşa că mortului i-a reuşit lucrul pentru care viul şi dat viaţa : salvarea casei sale.

soldat  şi ofiţer din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

soldat din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

povestită de Alexander Orthmayer, funcţionar, 50 (1942) , Reşiţa
notă Alexander Tietz: 
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi  grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă  în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.

Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".


24. Copiii ameţiţi 
În patruzecisiopt, când Grenzler-ii şi târnovenii au venit la Reşiţa, străbunicii mei - aşa a povestit bunica mea care era pe atunci copil -  au fugit în Doman. Şi acolo în Doman nu aveau nimic de mâncare. Puţinele alimente pe care le luaseră cu ei în timp ce au fugit au fost în curând consumate. Duşmanii plecaseră dar bătrânii nu îndrăzneau să se întoarcă la casele lor. Atunci s-au strecurat copiii în oraş să caute ceva de mâncare. La colţul străzii principale , unde azi e magazinul  alimentar Bega, era o casă joasă şi lungă, o cârciumă. Jefuitorii spărseseră butoaiele şi lăsaseră băutura să curgă. În pivniţă era rachiul până la genunchi şi în rachiu pluteau Kloetzerlbrote şi ştrudele - era de Crăciun! - şi toate prăjiturile care fuseseră coapte pentru sărbători şi puse la păstrare în pivniţă. Copiii au umblat prin rachiu şi au pescuit Kloetzerlbrote , prăjiturile şi chiflele , au mâncat pe săturate şi au umplut şi sacii pe care îi aveau pentru ca să le ducă şi părinţilor. De la prăjiturile îmbibate cu alcool au ameţit. Era iarnă. Era zăpadă. Pe drumul de întoarcere către Doman au rămas pe drum, unul după altul , şi au adormit.Un singur băiat a ajuns în Doman. Părinţii au întrebat :"Unde sunt ceilalţi copii ?" El zise : "Dorm pe drum." Atunci s-au dus părinţii după copii şi i-au găsit pe drum, aproape îngheţaţi. Au crezut la început că cine ştie cine i-a otrăvit. Apoi au simţit în respiraţia lor că erau doar ameţiţi de la rachiu.

povestită de Helene Cziczka nascută Stupak , 58 (1956), Reşiţa 
notă Alexander Tietz: 
Kloetzerlbrot : pâine cu bucăţi uscate  de prune, cireşe nuci , mere şi pere

Legende Istorice : Sărbătoarea haiducilor ; Împăratul Iosef printre tâlhari

21. Sărbătoarea haiducilor
 Masivul Semenic este încoronat de trei vârfuri :  Semenic , Gozna şi Nedeia. Dintre cele trei , Nedeia este cel mai îndepărtat şi izolat. Tronează peste o zonă mare , liniştită , nelocuită şi împădurită care coboară către Bozovici şi valea Almajului. Cine se rătăceşte în zona asta nu găseşte aşa uşor ieşirea.
Pe vremuri aici se adunau în fiecare an de ziua Sfântului Gheorghe haiducii din munţii Semenicului , pe Nedeia la o mare sărbătoare.
Veneau din ascunzătorile şi peşterile lor , şi unii veneau din satele şi oraşele unde trăiseră peste iarnă printre oameni, ca servitori şi negustori ambulanţi, şi astfel aflaseră de noi ocazii de jafuri. Ziua de Sfântul Gheorghe, începutul verii, însemna şi pentru haiduci  începutul vieţii libere de tâlhar pe păşunile verzi şi în padurile întunecate ale Semenicului.
În ziua aia ardeau multe focuri mari de tabără pe poiana Nedeii. Ţiganii cântau ca posedaţi. Pe covorul înflorat, moale al păşunii  se învârteau în dans haiducii, unii îmbrăcaţi ţărăneşte , alţii după moda turcească cu turbane cu pene, pantaloni largi şi încinşi cu brâuri încărcate de arme - printre ei şi harambaşi vestiţi -  cu femeile lor , focoasele ţărăncuţe care aveau în ziua aia la gât  şi la mâini bijuterii scumpe şi strălucitoare, furate de la bogaţi. Vinul curgea în râuri şi  pe la focuri se pregăteau  noile jafuri.
De la Nedeie , sărbătoarea haiducilor, şi-a primit vârful de munte numele.


povestită de Ion Şimic, zis Nana Niţă, dulgher , 70 (1942) , Văliug
note Alexander Tietz :
Harambaş ( turcă ) : căpetenie de tâlhari
ziua Sf. Gheorghe : 23 aprilie

Vedere de pe vârful Piatra Nedeii

22. Împăratul Iosef printre tâlhari
Era pe vremea războiului cu turcii. Împăratul Iosef înainta cu trupele sale pe valea Timişului. El însuşi era comandant şi în frunte. Aşa au ajuns până la Dealul Turcului şi aici a plecat împăratul la vânătoare. Nu mai ştiu, era începutul primăverii sau toamnă târzie: oricum căzuse ceva zăpadă. În timpul vânătorii se rătăci şi se pierdu de camarazii săi. Pe când îşi căuta oamenii văzu o licărire de foc. Se apropie  - şi a fost oprit de o strajă a tâlharilor. Împăratul îşi desfăcu mantaua la piept şi se făcu cunoscut. Era harambaşa Petru Vancea care îşi avea tabăra în pădure cu cei cincizeci de oameni ai săi. Soţia lui avea banda ei, tot cincizeci de oameni. El avea tabăra pe o parte a muntelui, ea cu ai ei pe cealaltă. Şi zise femeia:
"Hai să-l omorâm!"
Vancea zise:
"Ba , nu îl omorâm: că nu i-am dat noi viaţa şi nici nu o să i-o luăm."
"Totuşi" zise femeia, "să-l omorâm : din cauza legilor lui rele am devenit noi oameni răi."
Dar el zise :
"Dacă îl ducem la o trupă de-a lui ne va da iertare şi vom putea să trăim din nou printre oameni!"
Ea plecă numaidecât şi se duse la turci să-i anunţe.El îl ridică pe împărat în spate şi plecă cu el. Oamenii lui l-au urmat. Trebuiau să-l poarte pe împărat ca să nu i se recunoască urma ; era zăpadă pe munte şi doar împăratul avea cizme în picioare, toţi ceilalţi aveau opinci. Cei din spate trebuiau să le ţină piept turcilor şi să le întoarcă focul , căci aceştie porniseră puternic pe urmele lor să-l prindă pe împărat. Cu ocoluri mari au coborât cu împăratul  în valea Timişului. Ajunşi acolo l-au lăsat jos pe o piatră de mormânt într-un cimitir părăsit. De aici îşi putea vedea trupele care aveau tabăra în Câmpia Foamei. Atunci binecuvântă locul şi jură să construiască acolo o biserică.
Biserica chiar a fost construită mai târziu. Acum era biserica acolo, dar unde era enoriaşii care să vină la ea? Atunci domnia i-a obligat pe românii din Slatina să treacă la credinţa catolică. Aşa am devenit toţi catolici. Acelora care nu au vrut să-şi lase credinţa le-au fost arse vârfurile degetelor ca să-i oblige. Vancea a primit iertare şi a devenit general. Împăratul nu a rămas mult timp la trupele lui. A murit sau a fost omorât? Nu se ştie unde a ajuns.


povestită de Nicolae Blaj, ţăran, 85 (1942) , Slatina
note Alexander Tietz:
Împăratul Iosef : legenda transpune aventura a doi prinţi habsburgi asupra împăratului Iosef
Vancea : legenda face din caporalul Vancea, care a salvat cei doi prinţi rătăciţi, un harambaş.Petru Vancea a fost înaintat ca "Locotenent al pandurilor" şi mai apoi "Căpitan al miliţei k.u.k. ilirice" (k.k. illyrische Landmilliz). A murit în 1776 la Caransebeş.

Legende Istorice : Haina păstorului ; Porcul din valea Buhuiului

19. Haina păstorului
Era un om din Socolari cu oile lui pe dealul cetăţii.Şi cum mergea el aşa cu oile lui, vede o uşă deschisă în stâncă.
A intrat. A ajuns într-o peşteră şi aici era o masă lungă, lungă - bunul Dumnezeu ştie cât de lungă!  La masă şedea un bătrân şi fuma. Păstorul a văzut că nu e de glumă! Peste tot străluceau pietre scumpe , pe podea stăteau banii în grămezi şi dincolo erau rânduri de butoaie cu vin; lemnul doagelor putrezise dar în jurul vinului se formase o coajă tare. Bătrînul zise: " Ia ce vrei, dar grăbeşte-te să ieşi ; în curând se închide muntele şi atunci rămâi aici pe vecie!". Păstorul a luat o mână de bani şi a fugit cât a putut. Când a ieşit muntele s-a închis în urma lui şi i-a prins haina. Omul nu a putut să-şi dea haina jos aşa că îşi scoase cuţitl şi tăie bucata prinsă în stâncă şi aşa reuşi să scape.
Mai târziu a tot căutat locul unde era prinsă bucata de haină în stâncă, dar nu l-a mai putut găsi. Mai mulţi bărbaţi din Socolari s-au adunat şi au vrut să arunce stânca cetăţii în aer, dar judecătorul din Jamu a venit după ei  şi a interzis-o. Nu e voie să arunci în aer stâncile şi nici să dărâmi zidurile cetăţii.

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei.

Cetatea de la Socolari in Google Maps

20. Porcul din valea Buhuiului 
Un băiat caraşovean păzea porcii pe valea Buhuilui, o vale laterală a Caraşului. Într-o zi a observat că vierul lipseşte. Îl caută şi îl caută - degeaba. Deodată a reapărut vierul şi era gras şi mulţumit ; se vedea că e sătul. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele următoare. Vierul dispărea o vreme şi apoi apărea din nou şi era sătul!
Într-o zi băiatul nu îl mai scăpă din ochi. Şi atunci văzu cum vierul intră print-o gaură în munte. Băiatul se târâ după el. A trebuit să intre pe burtă că gaura era joasă. Dar în curând se lărgea  şi ajunse într-un gang şi după aia într-o sală mare. Aici curgea o apă limpede prin peşteră. Pe un mal al apei erau  grămezi mari de ovăz , grâu şi porumb ; şi la astea se deda porcul. Pe cealaltă parte erau trei ceaune cu bani. În primul erau bani de cupru , în al doilea de argint şi în al treilea de aur; toate trei pline cu vârf. Deodată apăru în faţa băiatului un bătrân cu barbă albă  şi îi arătă cu un gest prietenos spre comori : putea să ia din ele cât vroia. Era un om fermecat, paznicul comorii. Băiatul îşi luă o mână din fiecare ceaun şi ieşi din peşteră. Acasă îi povesti gazdei sale ce păţise. Acesta nu îi mai dădu pace : să îl ducă la gaură ; el dă boi, căruţe şi saci şi banii îi împart între ei doi. Băiatul îl duse la peşteră. Când gazda văzu banii se trezi în el o lăcomie fără margini. Cu toate că acolo erau bani să ajungă la tot satul el jindui şi la partea băiatului. L-a omorât - din lăcomie. Apoi a umplut sacii  şi a vrut să plece. Când ajunse la ieşire muntele se închise. N-a mai putut să iasă şi a pierit în mod mizerabil.

povestită după Katitsch , ţăran (81) , 1942 , Caraşova

Legende istorice : Comoara din Piatra Albă

18. Comoara din Piatra Albă
În anul 1850 Joseph Windhager şi fii săi  Ludwig şi Ferdinand au ars var în Piatra Albă. În timpul lucrului Ferdinand a dat de o placă de ardezie.  Pe când se pregătea să o spargă cu târnăcopul îl năpădi întrebarea: cum a ajuns placa de ardezie între bucăţile de calcar?  Dând-o la  parte cu grijă a descoperit un vas obişnuit de lut în care erau ascunse circa cinczeci de monede din argint şi cupru ce păreau tăiate cu dalta, cu inscripţii turceşti. Preotul catolic de atunci din Văliug i-a dat găsitorului un ceas de argint care să-i amintească toată viaţa ( a trăit 56 de ani) de această întâmplare.
Este ciudat că locuitorii din Cuptoare care transportau varul obţinut aici povesteau dintotdeauna că în locul ăla a fost îngropată, mai bine zis ascunsă, o cantitate de bani considerabilă de către turci ;  tradiţia zicea aşa :" plecând de la cei trei stejari apropiaţi , de la cel din mijloc la o distanţă de treizeci de paşi sunt de găsit banii." Cât de exactă a fost informaţia se vede din faptul că vasul cu bani a fost găsit într-adevăr la treizeci de paşi de stejarul din mijloc, doar că înainte se căutase în direcţia opusă.
Treizeci de ani mai târziu , în 1880, minerul din Secu Johann Sonntag a făcut celebra sa descoperire. Cu ocazia unei excursii prin pădurile din zona Piatra Albă , la Capul Baciului, la jumătatea distanţei de localitatea Secu, circa doi kilometri la sud-est,  cu bastonul de plimbare a deranjat o grămadă formată din frunze parţial putrezite şi pământ ,în care erau amestecate monede de argint ; după o căutare în adevăratul sens al cuvântului pe o suprafaţă mai mare a mai găsit încă multe altele.
Din moment ce monedele erau la suprafaţă şi împrăştiate se poate bănui că au fost iniţial ascunse întru-un trunchi de copac care după ce s-a uscat s-a prăbuşit a făcut ca banii să se împrăştie şi să se amestece cu pământul. Din monedele găsite , episcopul Alexander Bonnaz a achiziţionat circa cinci sute de bucăţi: multe altele sunt în posesia unor muzee, şcoli sau colecţionari.
După ce s-a răspândit zvonul că Sonntag a găsit monede romane pe Piatra Albă , tatăl meu şi cu mine ne-am dus la locul descoperirii. Tatăl meu vroia să vadă dacă nu era acelaşi loc unde fratele său găsise banii turceşti. Nu era cazul şi atunci tatăl meu m-a dus şi în acel loc.
Din cei trei stejari nu mai rămăseseră decât trunchiurile goale , pline de muşchi şi frunze uscate şi când ne-am apropiat am văzut pe primul trunchi un şarpe gri , aproape alb care îşi scotea limba sâsâind către noi. Scârbiţi ne-am întors către celelalte două trunchiuri : la fiecare aceeaşi imagine. Plini de dezgust şi din partea mea cu un sentiment, ce în general se numeşte frică superstiţiosă , am părăsit locul.
M-am gândit de multe ori după aia dacă nu mi se oferise cumva şansa să câştig o comoară  dacă aş fi avut curajul să mă lupt cu cei trei balauri.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.


nota Alexander Tietz :
Piatra Albă - o stâncă învăluită de legende pe drumul Reşiţa - Văliug. Datorită formei sale marcante şi poziţiei dominante era uşor  de recunoscut şi era folosită pe timp de război ca ascunzătoare  de fugarii care aveau de  îngropat  bani .
Capul Baciului - şa şi cumpănă a apelor între Reşiţa şi Comarnic. 

Piatra Albă

Legende Istorice : Calul cumpărat de Liuba ; Clopotul de veghe ; De ce vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte; Cămila

14. Calul cumpărat de Liuba
În vremurile vechi un om din satul Maidan a fost prins de turci şi dus în robie. Acolo a devenit turc : a luat credinţa şi legea lor. După treisprezece ani s-a întors din captivitate.  Cei doi fii ai săi crescuseră între timp şi erau flăcai.
Mai trăia încă şi bătrânul tată al omului. Acestă nu îl lăsă pe fiul său renegat, care devenise turc, să treacă pragul casei : a trebuit să doarmă în grajd.
În ziua următoare omul îi zise fiului său mai mare , Lup :
"Ia punga asta cu bani, du-te la Biserica Albă în oraş şi cumpără un cal; vreau să merg la vlădica din Pancevo şi să mă dezic de credinţa turcească."
Fiul cel mare zise:
"Tată , nu merg ; mă tem de turcii din cetate , că mă prind şi mă omoară."
Cel mai tânăr, Liuba pe nume , zise :
"Dă-mi mie punga, tată, că merg eu."
Tatăl nu a vrut să-l lase pe cel tânăr ; îi părea prea fraged şi lipsit de experienţă, dar feciorul lua cu forţa punga de bani şi se pregăti de drum. Şi-a tăiat un toiag, mama i-a dat o traistă cu ceva mâncare , banii îi ascunse sub cămaşă şi plecă.Dar băiatul nu era aşa de lipsit de experienţă cum îl credea tatăl său. El ştia bine felul turcilor. Ştia că turcii , cu toată cruzimea lor, ţineau la onoare şi loialitate; că zicătoarea : "Un om , un cuvânt" era valabilă şi la ei şi că nu le era permis să-şi retragă cuvântul dat. Pe drumul spre oraş se întâlni cu un turc călare pe un cal arab pur-sânge. Băiatul îl salută pe turc şi îl întrebă dacă nu vinde calul. Turcul râse de băieţandrul care vroia să  cumpere calul. Îl întrebă :
"Ai atâţia bani să cumperi calul?"
"Desigur" răspunse băiatul mîndru.
Turcului îi plăcu de băiat. Se apucă să glumească cu el. Îi spuse un preţ peste măsură de mare :
"Calul  costă o mie de taleri."
"Nu am atâţia bani."
Turcul rânji.
" Pentru tine îl dau mai ieftin. Pentru tine e , să zicem , treizeci de taleri."
A spus în glumă preţul acesta mic pentru că nu credea că băiatul are bani la el. Acesta îi luă cuvântul drept bun. Îi întinse punga cu bani : " Bun! Aici ai treizeci de taleri."
Turcul trebui să îşi ţină cuvântul. Nu mai avea ce face dacă nu vroia să-şi încalce cuvântul dat băiatului , şi anume să-i dea calul pe treizeci de taleri.
Băiatul îi duse calul tatălui său.


de Sofronie Liuba , învăţător din Maidan ( repovestită după cartea lui S. Liuba : Topografia satului şi hotarului Maidan, 1895)

15. Clopotul de veghe
În vremurile vechi era pe valea Buhuiului un sat care a fost mutat mai târziu la Caraşova. Satul Caraşova era aşadar mai demult pe valea Buhuiului. Se mai ştie locul unde au fost casele vechiului sat ; era şi o moară şi un  atelier  de tăiat lemne. În apa Buhuiului s-a găsit un clopot de fontă ; azi e în clopotniţa de pe dealul Capelei din Caraşova.
O culme din apropierea vechiului sat se numeşte Straja. De aici priveau străjerii în ţinut. Când se apropiau turcii dădeau un semn din clopot şi atunci oamenii îţi ascundea recolta şi tot avutul şi bunurile  în peşteră iar ei fugeau în păduri.Uneori trebuiau să stea mai mult timp în pădure şi atunci  se hrăneau sărăcăcios cu scoarţa de fag, din care făceau făină măcinând-o între pietre.

repovestită după nişte bătrâni caraşoveni care stăteau duminică, pe o bancă, sub  platani (1942)

peştera Buhui

16.De ce vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte
Îmi amintesc ca prin vis.Mi-a povestit bunica mea, care avea optzeci de ani : a fost o molimă şi toată lumea a pierit. Numai un băiat şi o fată au rămas în viaţă. Ei au rămas împreună şi au făcut un sat nou. Aşa a apărut Iabalcea; băiatul a bătut aici primul ţăruş în pământ.A fost acum mulţi, mulţi ani...
Şi băiatul era român şi fata era caraşoveană ( sau invers, nu îmi mai amintesc). De aia vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte. Din cele şapte sate al nostru este cel mai mic şi doar noi vorbim româneşte. Eu ştiu şi caraşoveneşte, dar numai câteva vorbe, nu mult.

după povestirea unui cioban bătrân de pe dealurile din Iabalcea ( 1957 ) (v. şi Peştera Ciumei)
notă: caraşoveni = croaţi

17.Cămila
Era în satul Maidan lângă Oraviţa o familie de ţărani bogaţi; de ei se zicea că bogăţia le-a adus-o o cămilă.În capătul de vest al satului este un loc gol care se cheamă Cetate.Aici a fost odată o fortăreaţă turcească în care stătea o căpetenie turcească, un bei. Când turcii au fost alungaţi din ţară a trebuit şi beiul cu oamenii săi să lase fortăreaţa. Din cetate pornea un drum către apus, peste dealuri , afară în câmpie.Îi zicea drumul Turcului. Ţăranul din Maidan Iurgiu Liuba îşi avea câmpul lângă acest drum. Într-o seară îşi lucra pământul - era deja către seară- când pe drum veni dinspre vest o cămilă. Avea căpăstru magnific , lucrat cu aur şi pe spate era încărcată cu saci şi baloţi. Ţăranul era singur pe câmp.A prins cămila , i-a luat încărcătura şi a gonit-o. Sacii şi baloţii erau plini de lucruri preţioase : erau vase de aur şi argint, pietre scumpe, bijuterii , covoare - şi doi saci doar cu taleri şi ducaţi de aur. Nu poate fi decât aşa :cămila a fost a beiului turc.Beiul a căzut într-o luptă în timpul retragerii şi cămila a fugit  înapoi către fortăreaţă, fost locuinţă a stăpânului ei.

satul Maidan ( azi Brădişorul de Jos ) în  Harta Iosefină a Banatului, 1769-72

de Sofronie Liuba , învăţător din Maidan ( repovestită după cartea lui S. Liuba : Topografia satului şi hotarului Maidan, 1895)