42. Călătoria la Bocşa
Vechii locuitori din Franzdorf (Văliug) nu aveau ocazia să înveţe geografie, aşa ca aveau despre lumea înconjurătoare doar o imagine limitată.
Bătrânul Tonivetter ( cumătrul Toni ), un om deosebit de harnic şi în condiţiile date, avut, şi de altfel un om luminat - dovada în sensul ăsta e că i-a lăsat pe fiecare dintre cei cinci fii ai săi să înveţe o meserie ca să îi scutească de munca grea la pădure- a fost invitat în 1860 la nuntă de către unul dintre fii săi, care după ce şi-a terminat Wanderschaft-ul ( călătoria de ucenicie ) s-a aşezat în Bocşa unde a devenit meşter rotar.
Tonivetter şi Traudlmahm ( mama Traudl) au închiriat o căruţă cu un cal şi au mers cu acest vehicol încet şi deci mult timp de la Franzdorf la Reşiţa şi au atins multe aşezări locuite: casa forestiere singuratică de la Crainic, cantonul forestier Poianai Bichii, Cuptoare, Secu, Stavila, Reşiţa Germană, Reşiţa Română, Câlnic, Moniom, Colţan....şi au ajuns în sfârşit, cu toate că plecaseră la patru dimineaţa din Franzdorf, seara târziu în Bocşa.
Ziua următoare a fost nunta şi a doua zi a început călătoria de întoarecere, pentru ca acasă aştepta gospodăria. Ajuns acasă, timp de trei zile, Tonivetter nu şi-a găsit locul şi odihna, şi-a vizitat toţi cunoscuţii şi necunoscuţii ca să povestească de marea lui călătorie. Şi în timpul ăsta afirma mereu :
"Leutl, Leutl, oes kennts enk nit denken, wia gross dass die Welt ist!" ( Oameni buni, nici nu vă gândiţi voi ce mare e lumea ! - germ, dialect)*
* Este vorba de o distanţă de nici 40 km ! - nota autorului
Călătoria lui Tonivetter pe Google Maps
povestită de Joseph Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
Se afișează postările cu eticheta joseph windhager. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta joseph windhager. Afișați toate postările
miercuri, 1 iunie 2011
miercuri, 27 aprilie 2011
II. Poveştile colonizării: Şcoala Veche din Franzdorf (Văliug)
41. Şcoala veche din Franzdorf
Prima şcoală din Franzdorf (Văliug) a fost o clădire mică de lemn, unde învăţătorul Anton Prickelmayer făcea lecţii deja în anul 1794 cu puţinii copii de emigranţi. Creşterea continuă a populaţiei a cerut o clădire şcolară mai mare, care a fost ridicată în 1807. Această şcoală există încă.
În anul 1855 erau în şcoala din Franzdorf înscrişi 112 elevi; se predau următoarele materii: catechism 4, biblie 4, reguli şcolare şi de comportament 1, citire 4, scriere 8, matematică 4 (total 25 ore pe săptămână). Vinerea era liberă, în ziua aceasta era târg săptămânal la Reşiţa.
După orele de curs obligatorii, profesorul inimos obişnuia ca, în schimbul unei sume modeste, să predea atât înainte cât şi după amiază câte o oră "extra" de muzică şi din materiile şcolare.
Încă în anul 1876 elevii nu foloseau pentru materiile reale manuale tipărite. Lecţiile necesare la ştiinţele naturii şi geografie trebuiau copiate de elevi din materiale didactice, cu această ocazie elevii învăţau şi caligrafie şi ortografie şi spre cinstea profesorului se poate spune că încă în 1890 fiecare persoană adultă, fie bărbat, fie femeie, ştia să scrie frumos şi corect în limba germană. Cărţi vechi de bucate şi de cântece, scrise de mână între 1837-1885 sunt dovada în acest sens.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
Prima şcoală din Franzdorf (Văliug) a fost o clădire mică de lemn, unde învăţătorul Anton Prickelmayer făcea lecţii deja în anul 1794 cu puţinii copii de emigranţi. Creşterea continuă a populaţiei a cerut o clădire şcolară mai mare, care a fost ridicată în 1807. Această şcoală există încă.
În anul 1855 erau în şcoala din Franzdorf înscrişi 112 elevi; se predau următoarele materii: catechism 4, biblie 4, reguli şcolare şi de comportament 1, citire 4, scriere 8, matematică 4 (total 25 ore pe săptămână). Vinerea era liberă, în ziua aceasta era târg săptămânal la Reşiţa.
După orele de curs obligatorii, profesorul inimos obişnuia ca, în schimbul unei sume modeste, să predea atât înainte cât şi după amiază câte o oră "extra" de muzică şi din materiile şcolare.
Încă în anul 1876 elevii nu foloseau pentru materiile reale manuale tipărite. Lecţiile necesare la ştiinţele naturii şi geografie trebuiau copiate de elevi din materiale didactice, cu această ocazie elevii învăţau şi caligrafie şi ortografie şi spre cinstea profesorului se poate spune că încă în 1890 fiecare persoană adultă, fie bărbat, fie femeie, ştia să scrie frumos şi corect în limba germană. Cărţi vechi de bucate şi de cântece, scrise de mână între 1837-1885 sunt dovada în acest sens.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
luni, 14 martie 2011
II. Poveştile colonizării : Strada Principală
37.Strada Prinicpală
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor, Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani, la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904 administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor, Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani, la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904 administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
 |
| Reşiţa la începutul sec. XX |
luni, 7 februarie 2011
II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)
32. Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)
Pentru a asigura aprovizionarea cu necesarul tot mai ridicat de cărbune a uzinelor metalurgice din Reşiţa s-au pus la dispoziţie întreprinderii , în anul 1790 , pădurile virgine ale erariului de pe versantul vestic al Semenicului. Nu erau însă disponibili suficienţi lucrători forestieri de meserie; motiv pentru care Franz Loidl , Waldbereiter ( "magister sylvarum" ), originar din Ischl, a fost trimis de către conducere în Oberosterriech şi Steiermark să recruteze de acolo lucrători; aceştia urmau să fondeze un nou sat în domeniul forestier Semenic. Loidl a reuşit în scurt timp să recruteze 71 de familii.
Imigranţii au făcut călătoria cu vaporul pe Dunăre. De la Palanca au luat drumul pe uscat pe la Vârşeţ , către Reşiţa.
De la Reşiţa la Cuptoare erau pe atunci un drum rău de ţară- de acolo mai departe era ţinut fără drumuri. Pe coaste abrupte , sus , jos , fără drum sau potecă s-a pornit către noua patrie. Încă mult timp după aia alimentele , uneltele şi alte articole necesare au fost transportate pe acelaşi drum , în spatele oamenilor sau a animalelor de povară.
În 29 iunie 1793 au ajuns coloniştii în locul prestabilit pentru ei. Când au văzut codrul le-a scăzut curajul ; s-au văitat : " Aici să ne ducem viaţa?" În mijlocul pădurii au găsit o poiană cu iarbă : aici s-au aşezat şi au petrecut noaptea sub cerul liber. Era primul loc de odihnă în noua patrie pentru călătorii obosiţi care erau de săptămâni pe drum. În această poiană au ridicat şteierii credincioşi drept amintire chiar în aceeaşi vară o mică casă de rugăciune din lemn. Din 1861 stă pe acelaşi loc biserica germană. Este locul "Unter den Linden" ( sub tei).
Deja din zilele următoare s-au ridicat pentru folosire temporară colibe din lemn, în timp ce maistrul Loidl se ocupa de măsurarea locurilor de case.
După ce s-au împărţit locurile de case a început o muncă grea şi neîntreruptă; trebuia până la începutul iernii să se termine cât mai multe case şi în acelaşi timp trebuia câştigată şi pâinea zilnică. Buştenii necesari pentru construirea colibelor au fost fasonaţi iar restul copacilor tăiaţi erau prelucraţi pentru cărbune şi lemnul nefolosibil era ars.
Colibele construite din buşteni fasonaţi pe trei laturi erau înălţate pe fundţii de piatră pentru a ţine umezeala departe de camerele de locuit.
De Crăciun 1793 fiecare colonist bărbat adult era proprietar de casă în nouînfiinţatul Franzdorf.
Suprafeţele despădurite erau desţelenite şi până în 1810 erau circa o mie de iugăre deja transformate din pădure în curţi, grădini, poieni şi păşune pentru animale.
Ultima casă din cele construite în 1794 a fost demolată în 1915 ; lemnul era încă perfect sănătos.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Povestirea corespunde faptelor.
Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
note Alexander Tietz :
Waldbereiter - şeful administraţiei forestiere
Pentru a asigura aprovizionarea cu necesarul tot mai ridicat de cărbune a uzinelor metalurgice din Reşiţa s-au pus la dispoziţie întreprinderii , în anul 1790 , pădurile virgine ale erariului de pe versantul vestic al Semenicului. Nu erau însă disponibili suficienţi lucrători forestieri de meserie; motiv pentru care Franz Loidl , Waldbereiter ( "magister sylvarum" ), originar din Ischl, a fost trimis de către conducere în Oberosterriech şi Steiermark să recruteze de acolo lucrători; aceştia urmau să fondeze un nou sat în domeniul forestier Semenic. Loidl a reuşit în scurt timp să recruteze 71 de familii.
Imigranţii au făcut călătoria cu vaporul pe Dunăre. De la Palanca au luat drumul pe uscat pe la Vârşeţ , către Reşiţa.
De la Reşiţa la Cuptoare erau pe atunci un drum rău de ţară- de acolo mai departe era ţinut fără drumuri. Pe coaste abrupte , sus , jos , fără drum sau potecă s-a pornit către noua patrie. Încă mult timp după aia alimentele , uneltele şi alte articole necesare au fost transportate pe acelaşi drum , în spatele oamenilor sau a animalelor de povară.
În 29 iunie 1793 au ajuns coloniştii în locul prestabilit pentru ei. Când au văzut codrul le-a scăzut curajul ; s-au văitat : " Aici să ne ducem viaţa?" În mijlocul pădurii au găsit o poiană cu iarbă : aici s-au aşezat şi au petrecut noaptea sub cerul liber. Era primul loc de odihnă în noua patrie pentru călătorii obosiţi care erau de săptămâni pe drum. În această poiană au ridicat şteierii credincioşi drept amintire chiar în aceeaşi vară o mică casă de rugăciune din lemn. Din 1861 stă pe acelaşi loc biserica germană. Este locul "Unter den Linden" ( sub tei).
Deja din zilele următoare s-au ridicat pentru folosire temporară colibe din lemn, în timp ce maistrul Loidl se ocupa de măsurarea locurilor de case.
După ce s-au împărţit locurile de case a început o muncă grea şi neîntreruptă; trebuia până la începutul iernii să se termine cât mai multe case şi în acelaşi timp trebuia câştigată şi pâinea zilnică. Buştenii necesari pentru construirea colibelor au fost fasonaţi iar restul copacilor tăiaţi erau prelucraţi pentru cărbune şi lemnul nefolosibil era ars.
Colibele construite din buşteni fasonaţi pe trei laturi erau înălţate pe fundţii de piatră pentru a ţine umezeala departe de camerele de locuit.
De Crăciun 1793 fiecare colonist bărbat adult era proprietar de casă în nouînfiinţatul Franzdorf.
Suprafeţele despădurite erau desţelenite şi până în 1810 erau circa o mie de iugăre deja transformate din pădure în curţi, grădini, poieni şi păşune pentru animale.
Ultima casă din cele construite în 1794 a fost demolată în 1915 ; lemnul era încă perfect sănătos.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Povestirea corespunde faptelor.
Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
note Alexander Tietz :
Waldbereiter - şeful administraţiei forestiere
 |
| biserica romano-catolică |
 |
| biserica romano-catolică astăzi |
 | |
| stradă din Franzdorf ( Văliug) |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)