În anii 90 (ai secolului XIX- n.tr.) printre clienţii permanenţi ai Uzinelor din Reşiţa se afla Arsenalul Marinei din Pola. Pentru preluarea lucrărilor terminate veneau de obicei specialişti la Reşiţa.
Aşa a fost trimis la Reşiţa un tânăr inginer de marină, născut la Viena, să preia lucrările de topitorie comandate. Când inginerul şi-a primit ordinele s-a dus la şeful său şi l-a întrebat:
"Unde se află totuşi Reşiţa asta?"
Şeful, care mai fusese de câteva ori acolo, ştia exact:
"Asta e mult după Budapesta, aproape de Asia." "Şi cum se ajunge acolo?"
"De la Budapesta mergeţi tot mai departe până ajungeţi la o staţie care se cheamă Bocşa. Aici calea ferată a statului se termină. Acolo e o gheretă de scânduri şi înăuntru stă un om cu o lanternă. Pe acela îl întrebaţi de trenuleţul care merge la Reşiţa. Dacă totul merge bine vă iau cu ei chiar în seara aia şi până la miezul nopţii sunteţi în Reşiţa. De acolo nu se poate merge mai departe. Acolo sunteţi la capătul lumii. Când coborâţi din tren aveţi grijă cum ieşiţi dintre şine. De la marginea staţiei de tren se coboară o bucată foarte abrupt şi mai e şi un ochi de apă mare, mlăştinoasă, acolo, de trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în el ; din ăla nu vă mai scoate nimeni, pentru că nu e iluminare şi nici poliţie acolo."
Cu aceste sfaturi bătrânul l-a îngrijorat pe tânăr. Acela s-a gîndit : " Asta va fi o aventură! O călătorie în sălbăticie!"
Şi totul a fost cum a descris şeful. S-a potrivit totul : de la omul cu lanterna din ghereta de scânduri până la balta mlăştinoasă. Asta a povestit chiar inginerul mai târziu, în Reşiţa.
În ziua de după sosire a avut deja impresii mai prietenoase. A observat aşezarea pitorească a locului în valea închisă: pe o parte înălţimi împădurite; pe cealaltă se mulau pe pante trei rânduri de căsuţe muncitoreşti curăţele.Deasupra, pe vârful înverzit, păştea, abia vizibilă , o turmă de vaci. Ca şi un puls tunător al fabricii se auzeau la intervale regulate loviturile ciocanului cu aburi. A observat că şi aici trăiesc germani, peste tot auzea limba sa natală.
După ce a făcut în laborator proba de material l-a întrebat pe laborantul Bartl dacă există în localitate o formaţie muzicală. " Da , avem o formaţie a fabricii. Chair eu cânt la flaut." Atunci a întrebat imediat dacă poate participa la o repetiţie. Vienezul era muzical. A asculatat o repetiţie şi i-a plăcut. A invitat câţiva dintre muzicanţi la el şi au făcut împreună muzică în Camera de Intervenienţi.
"Îmi amintesc bine" a încheiat bătrânul Bartl povestea sa "am cîntat trio-ul de Beethoven. Vienezul la vioară, eu la flaut şi Schrittwieser Leopold la violă ."
povestită de Joseph Bartl, laborant de uzină (pensionat) , 82 (1954) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Cameră de Intervenienţi ( Intervenientenzimmer) : cameră de oaspeţi a fabricii
trio-ul de beethoven
 |
| Reşiţa la începutul sec. XX |
Mare pacat ca neofanariotii de astazi au reusit sa distruga o industrie care a fost creeata atunci cand cele doua provincii, Valahia si Moldova abia reuseau sa scape de domniile fanariote. Din pacate spiritul slugilor fanariotilor s-a transmis, peste trei secole si 12 - 13 generatii pana in zilele noastre!
RăspundețiȘtergereeste clar ca la momentul 1918 Banatul si Transilvania erau mai dezvoltate dpv economic, social si civil decât Vechiul Regat.
RăspundețiȘtergereEste însa o discuţie de purtat despre şansele de supravieţuire a industriei metalurgice din zona Banatului Montan, chiar şi în absenţa neofanarioţilor (care este clar că au bătut ultimul cui în coşciug), în condiţiile în care centre metalurgice de tradiţie din Anglia, Germania etc. nu au supravieţuit secolului XX.
zice bine flic
RăspundețiȘtergere