II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor

26.Koarii orăviţeni
Koarii sunt urmaşii coloniştilor din Tirol care au fost colonizaţi în Oraviţa ca  mineri, sub împăratul Karl al VI-lea. Domeniul montan cărăşean, de la Moldova la Dunăre până sus, după Reşiţa , la Brebu era Bun al Coroanei şi era administrat de Camera Curţii Vieneze. Când a reînceput lucrul în minele părăsite de turci, Camera Vieneza a trimis aici mineri din Tirol şi aceştia sunt koarii. Strămoşii mei , Sittnerii,  au venit din Meran şi Gossensass. Am o poză a casei Sittner din Meran pe care a adus-o tatăl meu dintr-o călătorie din 1862.

27. De unde provine numele de Koari
Cei din Sasca, Steierdorf, Moldova au fost colonizaţi sub Maria Theresia. Când se întâlneau în Hanul "Zum Bergmann" ( La miner) cu oraviţenii deveneau certăreţi. Orăviţenii se băteau cu pumnul în piept şi ziceau: "Voi aţi venit abia sub Maria Theresia dar noi am venit aici deja sub Koari!" Îl numeau pe împăratul Karl pur şi simplu Koari. Şi pentru că au zis asta de prea multe ori au rămas cu numele de koari.

28. Colonizarea koarilor
Comuna Oraviţa, Oraviţa Camerală cu se numea mai demult, se întindea din locul unde se despart drumurile spre gară şi spre Răcăjdia - acolo era cimitirul roman- şi până la cazarmă. Mai sus de cazarmă era pădure. Moara era deja în pădure.
Germanii şi-au construit cuptoare de var lângă depozitul de lemn. Acolo şi-au făcut primele case sărăcăcioase. La circa două sute de metri mai jos era începutul carierei de pirită. Drumul până la carieră se numeşte "Kies" ( schwefelkies - pirită , kies - prundiş). Kies este cea mai veche parte din Oraviţa Montană. Sus pe păşune unde se întîlneau drumul de la Kies cu cel de la turnul de pulbere a fost prima biserică a coloniştilor.
Se lucra după aur în "Doisprezece apostoli" , după argint în "Servatius" (Salvatius) pe Tâlva mică, mai jos de Tâlva mică în "Clementi" după plumb, molibden, în valea Koenigsegg era o galerie de aur şi mai jos una de fier. În "Wodarna", pe cealaltă parte a văii Oraviţei se lucra la cupru şi acolo era un izvor termal. Minereul de cupru era atât de abundent că proprietarul unei mine a donat din câştigul său zece mii de guldeni pentru Fondul pentru Săraci. În cariera Kossowitz, sub capela Florian, s-a găsit minereu de cupru nativ de o puritate de optzeci la sută. La capătul străzii "Goldschurfen" (căutători de aur)  era mina "Sfântul Gabriel", numită şi "Gabel". Galeria de aur imperială era între Oraviţa Germană şi Oraviţa Camerală. Aici era moara de măcinat minereul şi a doua moară era mai sus de teatru. Pentru cele două mori şi topitorie s-au făcut lacurile. Topitoria era la clădirea Prefecturii; mai târziu a apărut aici o moară cu aburi; în faţa topitoriei, unde azi e parcul , era târgul de porci. De-a lungul văii erau mai multe mori de apă : moara Piţigoi în valea uzinei , moara Bradul la cuptoarele de var, moara Haselbach, moara Eck ( de colţ) şi moara Munteanu lângă parc. În anul 1855 statul a vândut întreaga zonă montană cărăşeană grupului capitalist "StEG". Acesta s-a îndreptat spre exploatarea cărbunelui şi a închis exploatările de minereu. Închiderea minelor a avut loc la un an după introducerea sistemului dualist (1867).
Se povesteşte că magnaţii unguri din guvernul de la Budapesta ar fi vrut să participe la afacerile StEG; pentru că societatea nu a dat curs doleanţelor lor au s-au pus impozite mari pe mine. Astfel că exploatarea minelor nu mai era rentabilă pentru societatea StEG, dar guvernul nu  permitea închiderea minelor. Atunci minerii au primit ordin s-a astupe filoanele de aur pe care le găseau ca societatea să poată da drept motiv pentru închiderea minelor epuizarea zăcămintelor.
În realitate zăcămintele de minereu din galeriile din Oraviţa nu sunt nici pe departe epuizate. Afirmaţia că minele s-au epuizat a fost doar un pretext pentru a închide întreprinderile devenite nerentabile.
După terminarea mineritului koarii au devenit zidari, dulgheri şi cărăuşi. Au lucrat mai mult în Anina , în Wochenberg unde construiau case pentru colonie.

Oraviţa în Harta Iosefină a Banatului, 1769-72

Ilustrate vechi din Oravita galeria 1 
Ilustrate vechi din Oravita galeria 2
 
povestite de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.

Legende Istorice: Cetatea de la Socolari ;Turnul Begului

11. Cetatea de la Socolari
Pe timpurile alea era împărăteasă Maria Theresia. În ţinuturile Socolariului avea o cetate şi alta pe Dunăre, unde stătea sora ei.
Cetatea de la Socolari a fost construită de soldaţi. Au luat pentru asta piatră din albia râului. Au făcut un şir de la râu până sus şi au dat piatra din mână în mână. Ăsta e un loc  urât : doar stânci şi desişuri. Printre soldaţi erau un tată şi fiul său, dar nu ştiau unul de altul. Tatăl stătea sus şi fiul cu un loc mai jos. Tatăl primea pietre de la fiu. Atunci tatăl îl întrebă pe fiu cum îi se zicea în sat şi al cui era.
"Ai părinţi?"
Şi fiul zise :
"M-am născut când tatăl meu a fost ridicat în armată.A lăsat femeia în casă şi copilul în leagăn  şi nu a mai trecut pe acasă."
"Şi cine e mama ta?"
Şi vezi, aşa desoperi că e fiul său.
O mare amărăciune puse stăpânire pe om pentru că nu mai fusese acasă de aşa mult timp, că avea un fiu mare pe care nu îl văzuse şi nu îl cunoscuse şi că acesta la rândul lui era soldat şi destinat aceleiaşi vieţi amare ca şi el.
Şi ridică piatra pe care i-o dăduse fiul său şi îşi omorî propriul fiu cu piatra aceea.
"L-am omorât pentru că mai bine să fie mort decât să se chinuie cum m-am chinuit eu!" Aşa a zis mai târziu în faţa judecătorilor.
Era pe atunci mare necaz şi robie, nu era dreptate. Cătănia era pe viaţă şi nu era scăpare .

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei. ( povestită în limba română în timp ce păştea caprele la poalele cetăţii Socolari)

nota Alexander Tietz : Maria Theresia  - desigur nu a fost personal în Socolari. Însă împăratul Sigismud a stat aici două săptămâni cu ocazia campaniei împotriva turcilor în 1428. Se face o observaţie care este valabilă pentru toate legendele : La povestitorii populari numele Maria Theresia desemnează un timp imemorial, "pre-istoric". Copaci bătrâni de trei sau patru sute de ani sunt copacii Mariei Theresa.Orice cetate este cetatea Mariei Th. Drumul roman care duce de la Dunăre la Lugoj este drumul ei. Orice monezi , fie romane sau turceşti sunt ale ei. Uneori Maria Th. este identificată cu Gospoda Irina ( care nu este însa împărăteasa bizantină Irina, cum greşit credea istoricul Pesty Frigyes)  - un personaj din legende populare sârbe, Procleta Jerina. Probabil nu este o întâmplare că timpul pre-istoric, imemorial este asociat cu o imagine feminină , o mamă, o femeie domnitoare.
Socolari : ruina cetăţii Socolari stă pe o stâncă inaccesibilă deasupra văii Beiului , unde se află izbucul celebru Ochiul Beiului.

Cetatea de la Socolari in Google Maps

măgura cetăţii din drumul Socolari Potoc:

 Măgura cetăţii de la Socolari:

 Ruinele cetăţii

 12. Turnul lui Beg

Era mai demult pe valea Nerei un sat, mai în sus de Sasca Română de astăzi. Şi este acolo mai sus de vale, pe dealuri , o păşune , un loc drept ce se schemă Nedeile. Acolo au mers odată oamenii din satul acela şi au ţinut pe câmpie o sărbătoare . Un fecior tânăr din neamul Sârbuleştilor împreună cu fata lui conduceau runda de dans. În timp ce se veseleau ei, pe Cameniţa , drumul pietruit , urcau nişte care. În care erau turci înarmaţi, ascunşi între lăzi şi paie. Zise un sătean către altul : " Carele astea nu par în regulă." În timpul ăste carele îi înconjuraseră deja pe cei ce dansau. Deodată se deschiseră toate lăzile şi  din ele şi de sub paie au apărut turcii înarmaţi  care  căzură peste români şi îi culcară pe toţi la pământ. Au omorât bătrâni şi tineri, bărbaţi, femei şi copii. Au terminat tot satul. 

Doar perechea tânără ce a condus dansul a scăpat. Feciorul a luat fata de mână şi au fugit peste creasta dealului către locul unde azi e Cantonul Damian. Un turc călare i-a urmărit. Au ajuns în locul numit Turnuri : aici se ridică din Cheile Nerei pereţi d stâncă abrupţi şi colţuroşi.  Perechea a fugit pe o stâncă înaltă de o sută de metri.Turcul a descălecat şi s-a căţărat după ei. În vârful stâncii băiatul i-a ţinut piept turcului şi a început lupta cu el. Era din neamul Sârbuleştilor care sunt oameni deosebit de  curajoşi şi puternici. L-a apucat pe turc şi l-a aruncat de pe stâncă în prăpastie. Înainte să îl arunce jos l-a întrebat :

"Cum te cheamă, turcule?"

"Beg" a răspuns turcul. Era un beg , un comandant. Da aia se numeşte stânca aia Turnul lui Beg.

Când au mai venit odată turcii au fost bătuţi de Sârbuleşti. Familia a fost înnobilată pentru curajul arătat în lupta cu turcii.

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei.

Valea Cameniţei, poiana Nedeile şi Cheile Nerei în Google Maps 

Turnul lui Beg văzut de la cantonul Damian