II. Poveştile colonizării

II. Poveştile colonizării 

44. Curăţător în mină
Eu eram băiat de curăţenie. Eu am trebuit ( n.trad.: in dialect incorect in original) să duc cărbunii de la loc* (Ort în orig.), de unde se scoteau, în coş,cu "câinele" , cu căruţul. Asta se numea curăţat.
Căruţul este o cutie din lemn, din scânduri de brad, cu patru roţi. La partea din faţă este o trapă cu un riglu de închidere. Patru cutii formează un "uriaş"** ( Riese în original), asta e o tonă de cărbuni. Era o podină din scânduri, pe stâlpi, pe care se putea circula uşor. Când ajungeam la rolă descuiam uşiţa, ridicam căruţul din spate şi cărbunele se rostogolea în rolă. "Câinele"*** (Hund în original) avea doar trei roţi, mergea mai rău, te chinuiai mai tare. Într-un câine intrau numai patru, cinci roabe. Câinele mergea pe o singură scândură şi se golea pe o parte.
Cu "uriaşul" nu se ajunge până la "loc", "uriaşul " e doar în galeria principală.
Rola este un jgheab închis, din scânduri; prin rolă cărbunele alunecă în galeria principală si acolo se umplu "uriaşii". Mai devreme "uriaşii" erau traşi de cai, acuma merge totul electric.
În unele locuri rola are o pantă prea mică, un astfel de loc se numeşte aliniat (Absatz în orig). Aici un băiat cu răzuitoarea trebuie să ajute. Sunt  aliniate unde lucrează trei, patru băieţi; unul trage cărbunii până la celălalt. Se zicea aşa : " Azi mergi pe primul, al doilea, al treilea aliniat!". Atunci băieţii intrau în rolă; în rolă nu se putea sta în picioare, doar în genunchi sau aşezat.
Foarte greu se scoteau cărbunii afară. Azi merge totul mecanizat. Azi aş  fi fericit să fiu curăţător. Azi am aer curat, am apă!
Sunt şi locuri unde se scoteau cărbunii cu găleata.
Sunt vene mici de cărbune la care li se zice "bancă agăţata"; astea se exploatează stând culcat; chiar ăsta e un cărbune foarte bun. Cu jgheaburi se lucra în general la "mutare" ( Versetzen în original) , mutare se numeşte  umplerea progresivă a unei zone exploatate cu piatra rămasă, de obicei "supă", pietriş ud; era o muncă grea. Să umplu jgeabul mai puteam, dar să-l dau mai sus nu, acolo trebuiau ăia mai puternici să îl ţină.
Cine era curăţător participa cam la toate operaţiile. Înainte să intre cioplitorii, cereau la cancelarie băieţi, unul, doi, câţi era nevoie. Băieţii lucrau în regie, cu treizeci de creiţari pe zi salariu.

*    Ort - în minerit capătul unei  porţiuni de galerie unde se exploatează, locul propriu-zis de muncă, unde se exploatează.
**  Riese ( austriacă, sud-tiroleză) - Lemn, Jgheab de lemn în interiorul muntelui
*** (Gruben)hund - cărucior cu care se transporta minereul


 45.  Un pic de aer!
În primăvara aia, să fi fost Martie sau Aprilie, nu mai îmi amintesc exact, cioplitorii au spart un transport de cărbune, s-au aşezat , şi-au luat mâncarea şi mi-au zis: Să cureţi cărbunele de aici, la rolă cu el. Când lucram eu acolo s-a dărâmat o placă de piatră peste mine şi m-a îngropat. În alunecarea ei, placa de piatră s-a aşezat oblic  şi eu eram sub ea ca sub un acoperiş. După placă nu a mai căzut multă piatră; muntele era bogat în ardezie şi ardezia e netedă ca sticla; plăcile alunecă una pe alta; când plăcile de ardezie încep să plece e greu să le mai opreşti. Eu am fost îngropat de la unsprezece înainte de amiază până a doua zi la nouă. Dintr-o parte am primit puţin aer. De frică şi oboseală mai mult am dormit; la mâncare nu m-am gândit. Cioplitorii au lucrat tot timpul; se bat stâlpi ascuţiţi în piatră, după aia se pun scânduri deasupra până piatra care vine de sus se opreşte. Când le-am auzit târnăcoapele, am dat cu lampa mea metalică - altceva nu aveam- în piatră şi am dat semnal : uuu! . Era maistorul ( Bergverwalter) Bene prezent. I-am auzit vocea : " Cu grijă! Lucraţi cu grijă şi cât de repede puteţi, băiatul trăieşte!" Au făcut o gaură cât mâna de mare. Mi-au dat o chiflă cu unt şi un gât de coniac cu lapte. Când am terminat de mâncar chifla, gaura era deja atât de mare de am putut să mă strecor afară. De frică îm tremura corpul şi sufletul. M-au luat şi, mai mult mort decât viu, m-au dus la lumina zilei, la Doman.


povestită de Rudolf Schandor ,miner şi muncitor la uzină pensionat, unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti, 83, (1957), Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Intrarea în muncă

43. Intrarea în muncă
Eu am avut o soartă tristă.  Eram unsprezece fraţi în viaţă. Eu aveam şapte, opt ani când tatăl meu a fost rănit. Ciocanul cu aburi a explodat şi tatăl meu a fost opărât pe toată partea din faţă a corpului. Atunci am mers la furat de cocs la movila de zgură ; o dată ca să avem  noi pentru consumul nostru şi apoi ca să avem ceva de vândut să întreţinem familia. După şase luni tatăl meu a primit doar jumătate din banii de boală, aşa că nevoia a devenit şi mai mare. Am mers să le duc mâncare la oamenii de la fabrică. De la unul primeam o coroană pe lună, de la altul două sau trei. Nu era mult, dar era ceva. Atunci am mers până pe Doman,  strângeam resturi de lemn şi de cărbuni şi le aduceam acasă. Aşa a trecut timpul. Când am avut doisprezece ani, în anul al treisprezecelea, m-am dus , am luat de la mama o bluză de mătase ca să arăt mai puternic şi m-am dus la administraţia montană şi am rugat să fiu angajat.
La administraţie se ştia că tatăl meu a fost rănit şi având asta în vedere m-au primit.
Părinţii meu nu ştiau nimic de asta. Eu mă angajasem fără ştirea părinţilor mei. Când am fost gata era chiar ora doisprezece la prânz. Am venit acasă, mi-am scos lucrurile de şcoală din ghiozdan, mi-am uns o bucată de pâine cu untură, am împachetat-o şi de la ora unu până seara la ora nouă am fost plecat. Părinţii mei, fraţii şi surorile, toţi vecinii m-au căutat peste tot, pentru că eu am intrat fără ştirea lor. Seara la ora nouă, cum am ajuns acasă, tatăl meu m-a chemat la patul lui de boală şi m-a întrebat unde am fost atâta timp, cea am făcut. Aşa că i-am spus : " Tată, de astăzi eu lucrez."

*

Am fost trimis afară, pe Doman, la maşina de cărat, ca şi curăţător de maşină şi ungător- peste zi.  Apoi, în anul următor - eu intrasem în luna iunie-  a fost aşa o iarnă că s-au înmulţit lupii ca şi câinii. Nu era sigur de mers în pădure din cauza lupilor. Şi îmi zice maşinistul : " Hai, la ora unsprezece te duci la mine acasă să-mi aduci mâncarea." Trebuia să îi aduc mâncarea din Reşiţa la Doman, peste munte. ( El avea ceva reparaţii de făcut şi nu putea să plece.)  Eu am zis :" Nu pot să fac asta. Am un tată bolnav, ce face mama mea dacă şi eu păţesc ceva?  Şi mi-e frică. N-aţi auzit că lupii au sfâşâiat o lăptăreasă?  Cum să merg în zăpada de un metru singur peste munte? "

Asta a fost înainte de Crăciun. El m-a raportat, că nu l-am ascultat şi m-au mutat de pedeapsă în mină. Şi acolo am lucrat până în 96,  în al şaisprezecelea an de viaţă al meu.

 

munca la un ciocan cu aburi

povestită de Rudolf Schandor ,miner şi muncitor la uzină pensionat, unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti, 83, (1957), Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Călătoria la Bocşa

42. Călătoria la Bocşa
Vechii locuitori din Franzdorf  (Văliug) nu aveau ocazia să înveţe geografie, aşa ca aveau despre lumea înconjurătoare doar o imagine limitată.
Bătrânul Tonivetter ( cumătrul Toni ), un om deosebit de harnic şi în condiţiile date, avut,  şi de altfel un om luminat - dovada în sensul ăsta e că i-a lăsat pe fiecare dintre cei cinci fii ai săi să înveţe o meserie ca să îi scutească de munca grea la pădure- a fost invitat în 1860 la nuntă de către unul dintre fii săi, care după  ce şi-a terminat Wanderschaft-ul ( călătoria de ucenicie ) s-a aşezat în Bocşa unde a devenit meşter rotar.
Tonivetter şi Traudlmahm ( mama Traudl) au închiriat o căruţă cu un cal şi au mers cu acest vehicol încet şi deci mult timp de la Franzdorf  la Reşiţa şi au atins multe aşezări  locuite: casa forestiere singuratică de la Crainic, cantonul forestier Poianai Bichii, Cuptoare, Secu, Stavila, Reşiţa Germană, Reşiţa Română, Câlnic, Moniom, Colţan....şi au ajuns în sfârşit, cu toate că plecaseră la patru dimineaţa din Franzdorf, seara târziu în Bocşa.
Ziua următoare a fost nunta şi a doua zi a început călătoria de întoarecere, pentru ca acasă aştepta gospodăria. Ajuns acasă, timp de trei zile, Tonivetter nu şi-a găsit locul şi odihna, şi-a vizitat toţi cunoscuţii şi necunoscuţii ca să povestească de marea lui călătorie. Şi în timpul ăsta afirma mereu :
"Leutl, Leutl, oes kennts enk nit denken, wia gross dass die Welt ist!" ( Oameni buni, nici nu vă gândiţi voi ce mare e lumea ! - germ, dialect)*

* Este vorba de o distanţă de nici 40 km ! - nota autorului

Călătoria lui Tonivetter pe Google Maps

povestită de Joseph  Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

Legende Istorice : Două case şi legendele lor , Copiii ameţiţi

23.Două case şi legendele lor
Era macabru când bătrânii povesteau de patruzecisiopt. În revoluţia din 1848 muncitorii reşiţeni -germani şi români- au fost de partea maghiarilor răsculaţi.  Ţăranii din satele din jur, care nu aveau încredere în grofii unguri, ţineau cu Împăratul. Credincioase Împăratului au rămas şi regimentele de grăniceri.
În furnalul din Reşiţa se turnau tunuri şi muniţii pentru armata honvezilor. De aceea regimentul de grăniceri a primit ordinul să înainteze asupra localităţilor Reşiţa şi Bocşa. Regimentului de grăniceri ce se apropia li s-au alăturat oameni înarmaţi cu coase şi furci din satele Târnova şi alte sate. Se spune că unii grăniceri se mai rătăceau prin pădure ca să nu trebuiască să lupte împotriva muncitorilor reşiţeni.
În ziua ajunului crăciunului Reşiţa a fost atacată de imperiali. Lăsată de izbelişte de către honvezi, garda cetăţenească  a preluat singură apărarea oraşului. Unde e  fabrica de locomotive de azi s-a dat lupta. Ai noştri aveau tunuri. Cel mai mare, numit "Nicolae" era pe Dealul Crucii. De acolo trăgeau în partea cealaltă , în Budinic. Copiii cărau în coşuri muniţie. După amiază rezistenţa  gărzii oraşului a fost înfrântă. Când comandantul , un ofiţer de grăniceri, călare pe un cal alb , a intrat în fruntea trupelor pe strada principală s-a tras asupra lui dintr-o casă  din Stavilă.  A fost rănit la picior. Din răzbunare a dat permisiunea oamenilor săi să treacă totul prin foc şi sabie. Deci oraşul a fost ars aproape în totalitate. În jur de optzeci de oameni au fost ucişi.
Doar două case au scăpat de incendiu. Una era moara Stadelmann, cealaltă era o casa de la colţul dintre strada principală şi cea camerală.
După ce înfrângerea gărzii oraşului a devenit evidentă a început fuga populaţiei. Se fugea prin zăpadă către Dognecea şi Caraşova. Copiii mici erau duşi în cearceafuri legate în spate.
Capătul de sus al oraşului ardea deja. Atunci văduva Schmidt, proprietara de atunci,  îi zise morarului Stadelmann :
"Cumetre Franzl, dacă îmi salvezi moara primeşti una din fetele mele."
"De acord." zise cumătrul Franz " Voi fugiţi şi eu rămân şi scap moara."
A şi ajutat familia să fugă. Când au plecat a pus să se taie o pereche de boi şi a pus în curte papricaş la fiert în patru ceaune.  Din pivniţă au adus butoaiele cu rachiu şi le-au dat cep. Când trupele de soldaţi s-au apropiat nu au putut rezista ademenitorului miros de papricaş şi butoaielor de rachiu. S-au aşezat pe băncile impovizate din scânduri şi au început ospăţul. Masa bogată i-a îndemnat să cruţe casa ospitalieră. S-a dat ordin : moara nu se jefuieşte.
Dar morarul încruntat  îşi dădu seama de ceva  :  în timpul băutului prin mintea celui îmbătat trece gândul :  morarii sunt oamenii bogaţi, tot mai este ceva de jefuit aici. Ordinul a fost uitat şi tot mai des câte un soldat beat urca clătinându-se  scara de lemn ca să ajungă în locuinţa morarului.
Într-un colţ întuncat stătea cumătrul Franz cu un ciocan greu.  Rând pe rând , când un beţiv ajungea sus, îl lovea cu ciocanul în cap şi îl arunca inconştient peste parapet în bulboana morii...
Ce s-a întâmplat cu cealaltă casă care a fost salvată de incendiu?
Proprietarul casei, Ignatz Neff, şi-a trimis familia la Dognecea dar el a rămas. S-a pus cu un ciomag în uşă şi când primii jefuitori au vrut să intre a opus rezistenţă fără să se teamă. Jefuitorii au sărit grămadă pe el, l-au omorât, au scos o plapumă din casă şi au sfâşâiat-o şi au tăvălit cadavrul în pene. Penele s-au lipit de sânge. Atunci l-au aşezat în uşa casei sale şi i-au pus ciomagul în mână. Era iarnă : în poziţia asta cadavrul a înghţat. Dar casa în a cărei uşă l-au pus a rămas în picioare şi mai stă şi azi. Aşa că mortului i-a reuşit lucrul pentru care viul şi dat viaţa : salvarea casei sale.

soldat  şi ofiţer din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

soldat din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

povestită de Alexander Orthmayer, funcţionar, 50 (1942) , Reşiţa
notă Alexander Tietz: 
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi  grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă  în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.

Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".


24. Copiii ameţiţi 
În patruzecisiopt, când Grenzler-ii şi târnovenii au venit la Reşiţa, străbunicii mei - aşa a povestit bunica mea care era pe atunci copil -  au fugit în Doman. Şi acolo în Doman nu aveau nimic de mâncare. Puţinele alimente pe care le luaseră cu ei în timp ce au fugit au fost în curând consumate. Duşmanii plecaseră dar bătrânii nu îndrăzneau să se întoarcă la casele lor. Atunci s-au strecurat copiii în oraş să caute ceva de mâncare. La colţul străzii principale , unde azi e magazinul  alimentar Bega, era o casă joasă şi lungă, o cârciumă. Jefuitorii spărseseră butoaiele şi lăsaseră băutura să curgă. În pivniţă era rachiul până la genunchi şi în rachiu pluteau Kloetzerlbrote şi ştrudele - era de Crăciun! - şi toate prăjiturile care fuseseră coapte pentru sărbători şi puse la păstrare în pivniţă. Copiii au umblat prin rachiu şi au pescuit Kloetzerlbrote , prăjiturile şi chiflele , au mâncat pe săturate şi au umplut şi sacii pe care îi aveau pentru ca să le ducă şi părinţilor. De la prăjiturile îmbibate cu alcool au ameţit. Era iarnă. Era zăpadă. Pe drumul de întoarcere către Doman au rămas pe drum, unul după altul , şi au adormit.Un singur băiat a ajuns în Doman. Părinţii au întrebat :"Unde sunt ceilalţi copii ?" El zise : "Dorm pe drum." Atunci s-au dus părinţii după copii şi i-au găsit pe drum, aproape îngheţaţi. Au crezut la început că cine ştie cine i-a otrăvit. Apoi au simţit în respiraţia lor că erau doar ameţiţi de la rachiu.

povestită de Helene Cziczka nascută Stupak , 58 (1956), Reşiţa 
notă Alexander Tietz: 
Kloetzerlbrot : pâine cu bucăţi uscate  de prune, cireşe nuci , mere şi pere