II. Poveştile colonizării : Intrarea în muncă

43. Intrarea în muncă
Eu am avut o soartă tristă.  Eram unsprezece fraţi în viaţă. Eu aveam şapte, opt ani când tatăl meu a fost rănit. Ciocanul cu aburi a explodat şi tatăl meu a fost opărât pe toată partea din faţă a corpului. Atunci am mers la furat de cocs la movila de zgură ; o dată ca să avem  noi pentru consumul nostru şi apoi ca să avem ceva de vândut să întreţinem familia. După şase luni tatăl meu a primit doar jumătate din banii de boală, aşa că nevoia a devenit şi mai mare. Am mers să le duc mâncare la oamenii de la fabrică. De la unul primeam o coroană pe lună, de la altul două sau trei. Nu era mult, dar era ceva. Atunci am mers până pe Doman,  strângeam resturi de lemn şi de cărbuni şi le aduceam acasă. Aşa a trecut timpul. Când am avut doisprezece ani, în anul al treisprezecelea, m-am dus , am luat de la mama o bluză de mătase ca să arăt mai puternic şi m-am dus la administraţia montană şi am rugat să fiu angajat.
La administraţie se ştia că tatăl meu a fost rănit şi având asta în vedere m-au primit.
Părinţii meu nu ştiau nimic de asta. Eu mă angajasem fără ştirea părinţilor mei. Când am fost gata era chiar ora doisprezece la prânz. Am venit acasă, mi-am scos lucrurile de şcoală din ghiozdan, mi-am uns o bucată de pâine cu untură, am împachetat-o şi de la ora unu până seara la ora nouă am fost plecat. Părinţii mei, fraţii şi surorile, toţi vecinii m-au căutat peste tot, pentru că eu am intrat fără ştirea lor. Seara la ora nouă, cum am ajuns acasă, tatăl meu m-a chemat la patul lui de boală şi m-a întrebat unde am fost atâta timp, cea am făcut. Aşa că i-am spus : " Tată, de astăzi eu lucrez."

*

Am fost trimis afară, pe Doman, la maşina de cărat, ca şi curăţător de maşină şi ungător- peste zi.  Apoi, în anul următor - eu intrasem în luna iunie-  a fost aşa o iarnă că s-au înmulţit lupii ca şi câinii. Nu era sigur de mers în pădure din cauza lupilor. Şi îmi zice maşinistul : " Hai, la ora unsprezece te duci la mine acasă să-mi aduci mâncarea." Trebuia să îi aduc mâncarea din Reşiţa la Doman, peste munte. ( El avea ceva reparaţii de făcut şi nu putea să plece.)  Eu am zis :" Nu pot să fac asta. Am un tată bolnav, ce face mama mea dacă şi eu păţesc ceva?  Şi mi-e frică. N-aţi auzit că lupii au sfâşâiat o lăptăreasă?  Cum să merg în zăpada de un metru singur peste munte? "

Asta a fost înainte de Crăciun. El m-a raportat, că nu l-am ascultat şi m-au mutat de pedeapsă în mină. Şi acolo am lucrat până în 96,  în al şaisprezecelea an de viaţă al meu.

 

munca la un ciocan cu aburi

povestită de Rudolf Schandor ,miner şi muncitor la uzină pensionat, unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti, 83, (1957), Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Călătoria la Bocşa

42. Călătoria la Bocşa
Vechii locuitori din Franzdorf  (Văliug) nu aveau ocazia să înveţe geografie, aşa ca aveau despre lumea înconjurătoare doar o imagine limitată.
Bătrânul Tonivetter ( cumătrul Toni ), un om deosebit de harnic şi în condiţiile date, avut,  şi de altfel un om luminat - dovada în sensul ăsta e că i-a lăsat pe fiecare dintre cei cinci fii ai săi să înveţe o meserie ca să îi scutească de munca grea la pădure- a fost invitat în 1860 la nuntă de către unul dintre fii săi, care după  ce şi-a terminat Wanderschaft-ul ( călătoria de ucenicie ) s-a aşezat în Bocşa unde a devenit meşter rotar.
Tonivetter şi Traudlmahm ( mama Traudl) au închiriat o căruţă cu un cal şi au mers cu acest vehicol încet şi deci mult timp de la Franzdorf  la Reşiţa şi au atins multe aşezări  locuite: casa forestiere singuratică de la Crainic, cantonul forestier Poianai Bichii, Cuptoare, Secu, Stavila, Reşiţa Germană, Reşiţa Română, Câlnic, Moniom, Colţan....şi au ajuns în sfârşit, cu toate că plecaseră la patru dimineaţa din Franzdorf, seara târziu în Bocşa.
Ziua următoare a fost nunta şi a doua zi a început călătoria de întoarecere, pentru ca acasă aştepta gospodăria. Ajuns acasă, timp de trei zile, Tonivetter nu şi-a găsit locul şi odihna, şi-a vizitat toţi cunoscuţii şi necunoscuţii ca să povestească de marea lui călătorie. Şi în timpul ăsta afirma mereu :
"Leutl, Leutl, oes kennts enk nit denken, wia gross dass die Welt ist!" ( Oameni buni, nici nu vă gândiţi voi ce mare e lumea ! - germ, dialect)*

* Este vorba de o distanţă de nici 40 km ! - nota autorului

Călătoria lui Tonivetter pe Google Maps

povestită de Joseph  Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

II. Poveştile colonizării: Şcoala Veche din Franzdorf (Văliug)

41. Şcoala veche din Franzdorf 
Prima şcoală din Franzdorf  (Văliug) a fost o clădire mică de lemn, unde învăţătorul Anton Prickelmayer făcea lecţii deja în anul 1794 cu puţinii copii de emigranţi. Creşterea continuă a populaţiei a cerut o clădire şcolară mai mare, care a fost ridicată în 1807. Această şcoală există încă.
În anul 1855 erau în şcoala din Franzdorf înscrişi 112 elevi; se predau următoarele materii: catechism 4, biblie 4, reguli şcolare şi de comportament 1, citire 4, scriere 8, matematică 4 (total 25 ore pe săptămână). Vinerea era liberă, în ziua aceasta era târg săptămânal la Reşiţa.
După orele de curs obligatorii, profesorul inimos obişnuia ca, în schimbul unei sume modeste, să predea atât înainte cât şi după amiază câte o oră "extra" de muzică şi din materiile şcolare.
Încă în anul 1876 elevii nu foloseau pentru materiile reale manuale tipărite. Lecţiile necesare la ştiinţele naturii şi geografie  trebuiau copiate de elevi din materiale didactice, cu această ocazie elevii învăţau şi caligrafie şi ortografie şi spre cinstea profesorului se poate spune că încă în 1890 fiecare persoană adultă, fie bărbat, fie femeie, ştia să scrie frumos şi corect în limba germană. Cărţi vechi de bucate şi de cântece, scrise de mână între 1837-1885 sunt dovada în acest sens.




povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

II. Poveştile colonizării : Vinul

39. Vinul 

Noi băieţii de la Cazarma Mică fugeam peste stradă la Getraenke-Grosshandlung (Depozitul de băuturi) Fessler  şi acolo îi ajutam maistrului pivnicer la muncă, spălam sticlele şi trăgeam la pompă când se producea şnapsul ieftin Bogatschi ( 14 creiţari litrul); în butoaie se punea esenţă şi noi pompam apă din fântână. Aşa am aflat noi băieţii unele secrete profesionale ale magazinului.
În zilele de salariu Fessler angaja cărăuşi. Căruţele opreau în faţa magazinului şi butoaiele goale erau încărcate mereu la ora la care muncitorii intrau în tură. Muncitorii ziceu : " Fessler merge după vin!"
Ei credeau că el merge la vinăriile din zona Bocşei ca să aprovizioneze magazinul pentru ziua de plată a muncitorilor. Dar căruţele mergeau doar până la fântâna de la Câlnic, unde iasă drumul Lupacului în cel de Câlnic, şi acolo umpleau butoaiele cu apă. La întoarcere aranjau tot aşa ca să ajungă şi să descarce la magazin tot când treceau muncitorii să intre în tură. Şi muncitorii ziceau :" A ajuns deja vinul!"
Când erau coborâte butoaiele în pivniţă cărăuşul, un ţăran român, nu s-a putut abţine să-l întrebe pe pivnicer de ce depozita butoaiele cu apă la băuturi.
" De ce faceţi asta? De ce duceţi apă în pivniţa de vinuri?"
Pivnicerul răspunse:
"Nu e apă, e vin!"
Ca să-l convingă pe cărăuş puse un furtun la butoi şi-i dădu să guste.
Cărăuşul bău şi se cruci: era într-adevăr vin!
"Măi!" zise el "Am luat apă şi am adus vin!"
Apa se transformase în vin. În butoaie erau defapt esenţe; pe drumul de întoarcere amestecul se agitase  bine şi când ajunseră acasă vinul era gata!

By Thomas Oldcastle via Wikimedia Commons

povestită de: Karl Loukuta, maistru uzină, 80 (1957) , Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Strada Principală

 37.Strada Prinicpală
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor,  Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf  (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului  produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
 Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani,  la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904  administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile  de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.


povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

Reşiţa la începutul sec. XX

II. Poveştile colonizării: Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?

36. Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?
În anii 90 (ai secolului XIX- n.tr.)  printre clienţii permanenţi ai Uzinelor din Reşiţa se afla Arsenalul Marinei din Pola.  Pentru preluarea lucrărilor terminate veneau de obicei specialişti la Reşiţa.
Aşa a fost trimis la Reşiţa un tânăr inginer de marină, născut la Viena, să preia lucrările de topitorie comandate. Când inginerul şi-a primit ordinele s-a dus la şeful său şi l-a întrebat:
"Unde se află totuşi Reşiţa asta?"
Şeful, care mai fusese de câteva ori acolo, ştia exact:
"Asta e mult după Budapesta, aproape de Asia." "Şi cum se ajunge acolo?"
"De la Budapesta mergeţi tot mai departe  până ajungeţi la o staţie care se cheamă Bocşa. Aici calea ferată a statului se termină. Acolo e o gheretă de scânduri şi înăuntru stă un om cu o lanternă. Pe acela îl întrebaţi de trenuleţul care merge la Reşiţa. Dacă totul merge bine vă iau cu ei chiar în seara aia şi până la miezul nopţii sunteţi în Reşiţa. De acolo nu se poate merge mai departe. Acolo sunteţi la capătul lumii. Când coborâţi din tren aveţi grijă cum ieşiţi dintre şine. De la marginea staţiei de tren se coboară o bucată foarte abrupt şi mai e şi un ochi de apă mare, mlăştinoasă, acolo, de trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în el ; din ăla nu vă mai scoate nimeni, pentru că nu e iluminare şi nici poliţie acolo."
Cu aceste sfaturi bătrânul l-a îngrijorat pe tânăr. Acela s-a gîndit : " Asta va fi o aventură! O călătorie în sălbăticie!"
Şi totul a fost cum a descris şeful. S-a potrivit totul : de la omul cu lanterna din ghereta de scânduri până la balta mlăştinoasă. Asta a povestit chiar inginerul mai târziu, în Reşiţa.
În ziua de după sosire a avut deja impresii mai prietenoase. A observat aşezarea pitorească a locului în valea închisă: pe o parte înălţimi împădurite; pe cealaltă se mulau pe pante trei rânduri de căsuţe muncitoreşti curăţele.Deasupra, pe vârful înverzit, păştea, abia vizibilă , o turmă de vaci. Ca şi un puls tunător al fabricii  se auzeau la intervale regulate loviturile ciocanului cu aburi. A observat că şi aici trăiesc germani, peste tot auzea  limba sa natală.
După ce a făcut în laborator proba de material l-a întrebat pe laborantul Bartl dacă există în localitate o formaţie muzicală. " Da , avem o formaţie a fabricii. Chair eu cânt la flaut." Atunci a întrebat imediat dacă poate participa la o repetiţie. Vienezul era muzical.  A asculatat o repetiţie şi i-a plăcut. A invitat câţiva dintre muzicanţi la el şi au făcut împreună muzică în Camera de Intervenienţi.
"Îmi amintesc bine" a încheiat bătrânul Bartl povestea sa "am cîntat trio-ul de Beethoven. Vienezul la vioară, eu la flaut şi Schrittwieser Leopold la violă ."


povestită de Joseph Bartl, laborant de uzină (pensionat) , 82 (1954) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Cameră de Intervenienţi ( Intervenientenzimmer) : cameră de oaspeţi a fabricii

                                                        trio-ul de beethoven

Reşiţa la începutul sec. XX

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)

32. Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)
Pentru a asigura aprovizionarea cu necesarul tot mai ridicat de cărbune a uzinelor metalurgice din Reşiţa s-au pus la dispoziţie întreprinderii , în anul 1790 , pădurile virgine ale  erariului de pe versantul vestic al Semenicului. Nu erau însă disponibili suficienţi lucrători forestieri de meserie; motiv pentru care Franz Loidl , Waldbereiter  ( "magister sylvarum" ), originar din Ischl,  a fost trimis de către  conducere în Oberosterriech şi Steiermark să recruteze de acolo lucrători; aceştia urmau să fondeze un nou sat în domeniul forestier Semenic. Loidl a reuşit în scurt timp să recruteze 71 de familii.
Imigranţii au făcut călătoria cu vaporul pe Dunăre. De la Palanca au luat drumul pe uscat pe la Vârşeţ , către Reşiţa.
De la Reşiţa la Cuptoare erau pe atunci un drum rău de ţară- de acolo mai departe era ţinut fără drumuri. Pe coaste abrupte , sus , jos , fără drum sau potecă s-a pornit către noua patrie. Încă mult timp după aia alimentele , uneltele  şi alte articole necesare au fost transportate pe acelaşi drum , în spatele oamenilor sau a animalelor de povară.
În 29 iunie 1793 au ajuns coloniştii în locul prestabilit pentru ei. Când au văzut codrul le-a scăzut curajul ; s-au văitat : " Aici să ne ducem viaţa?" În mijlocul pădurii au găsit o poiană cu iarbă : aici s-au aşezat şi au petrecut noaptea sub cerul liber. Era primul loc de odihnă în noua patrie pentru călătorii obosiţi care erau de săptămâni pe drum. În această poiană au ridicat şteierii credincioşi  drept amintire chiar în aceeaşi vară o mică casă de rugăciune din lemn. Din 1861 stă pe acelaşi loc biserica germană. Este locul "Unter den Linden" ( sub tei).
Deja din zilele următoare s-au ridicat pentru folosire temporară colibe din lemn, în timp ce maistrul Loidl se ocupa de măsurarea locurilor de case.
După ce s-au împărţit locurile de case a început o muncă grea şi neîntreruptă; trebuia până la începutul iernii să se termine cât mai multe case şi în acelaşi timp trebuia câştigată şi pâinea zilnică. Buştenii necesari pentru construirea colibelor au fost fasonaţi iar restul copacilor tăiaţi erau prelucraţi pentru cărbune şi lemnul nefolosibil era ars.
Colibele construite din buşteni fasonaţi pe trei laturi  erau înălţate pe fundţii de piatră pentru a  ţine umezeala departe de camerele de locuit.
De Crăciun 1793 fiecare colonist bărbat adult era proprietar de casă în nouînfiinţatul Franzdorf.
Suprafeţele despădurite erau desţelenite şi până în 1810 erau circa o mie de iugăre deja transformate din pădure în curţi, grădini, poieni şi păşune pentru animale.
Ultima casă din cele construite în 1794 a fost demolată în 1915 ; lemnul era încă perfect sănătos.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Povestirea corespunde faptelor. 
Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

note Alexander Tietz :
Waldbereiter - şeful administraţiei forestiere

biserica romano-catolică

biserica romano-catolică astăzi

stradă din Franzdorf ( Văliug)

Legende Istorice : Rozsa Sandor în Bocşa

25. Rosza Sandor in Bocşa
În timpul revoluţiei din patruzecişiopt renumitul Rozsa Sandor si banda lui au stat o vreme în Bocşa. ( e cunoscut că Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare i-a înrolat pe betyari, tâlharii de drumul mare din pusta maghiară, sub promisiunea de amnestie, în armata revoluţionară.) Rosza Sandor a fost ofiţer în armata honvezilor. El a fost trimis cu banda lui, ca avangardă, în Bocşa.  Erau treizecişişase de oameni , toţi călăreţi. Rosza Sandor călărea în fruntea lor. Era în costum naţional - aşa povestesc bătrânii care l-au văzut - cu pantalonii gatya largi , cizme şi pinteni. Avea un focoş, un fel de târnăcop şi un bici lung care avea capetele despicate şi îngreunate cu bile de plumb. Ceilalţi erau tot aşa echipaţi ca el. În luptă plesneau cu biciul , îl înfăşurau duşmanului pe după gât şi îl trăgeau de pe cal. Dragonii fugeau de ei ca de toţi dracii.

*

În patruzecisiopt Bocşa a fost de partea revoluţiei. Din oraş s-au prezentat cincizeci de oameni pentru armata honvezilor. O gardă cetăţenească se îngrijea de apărarea oraşului. Pe dealul Capelei, care domină toată valea erau aşezate două tunuri. Podurile de sus şi de jos erau baricadate.

Oamenii lui Rosza Sandor aveau tabăra în grădina Rosner , peste drum de hanul cameral. Aici au fript un viţel de doi ani pe proţap şi au gătit papricaş cu vin. În hanul cameral beau cu nesaţ. Hangiul , bătrânul Guth , zise:

"Sandor Bacsi, oamenii tăi beau şi mănâncă la mine şi nu plătesc."

Atunci Rosza Sandor le zise oamenilor săi :

"Aruncaţi-i bietului om doi porci peste gard!" Şi au zburat doi porci graşi în curtea hangiului, peste gard. (Gardul mai stă şi astăzi). Aşa îşi plăteau tâlharii consumaţia.

Altă dată hangiul îşi atrase asupra sa mânia căpeteniei de tâlhari. Rosza Sandor era groaznic de irascibil. Hangiul se refugie de mânia sa după scândurile tejghelei şi de aici în pivniţă. Focoşul pe care căpetenia tâlharilor îl aruncase după el a rămas înfipt în trapă. După o vreme mânia îi trecu şi hangiul putu să se arate din nou.

Din Bocşa Rosza Sandor pornea incursiuni de pradă în satele din jur care erau de partea imperialilor , către Ezeriş, Rafna , Monim şi Câlnic. Locuitorii au fugit în pădure şi betyarii s-au întors cu pradă bogată în tabăra lor ; mânau oi şi vite cu ei şi aduceau căruţe pline de ceaune de cupru. Uneori împărţeau prada cu populaţia săracă. Ţesăturile pe care le împărţeau le măsurau de la un copac la altul.

În Moniom este lângă podul peste Bârzava , la drum , o casă veche care a fost mai demult hanul "La măgarul sălbatic" , în acest han a petrecut Rozsa Sandor.

Rozsa Sandor - fotografie

Rosza Sandor în închisoarea din Theresienstadt

preluări din Bocşa şi Reşiţa, de la Tata Oancea, Alexander Orthmayer, Joseph Guth ş.a.

note Alexander Tietz:

betyar (magh.) : aici tâlhar de drumul mare din pusta maghiară, înrolaţi de Kossuth în armata sa (1848)

Legende Istorice : Două case şi legendele lor , Copiii ameţiţi

23.Două case şi legendele lor
Era macabru când bătrânii povesteau de patruzecisiopt. În revoluţia din 1848 muncitorii reşiţeni -germani şi români- au fost de partea maghiarilor răsculaţi.  Ţăranii din satele din jur, care nu aveau încredere în grofii unguri, ţineau cu Împăratul. Credincioase Împăratului au rămas şi regimentele de grăniceri.
În furnalul din Reşiţa se turnau tunuri şi muniţii pentru armata honvezilor. De aceea regimentul de grăniceri a primit ordinul să înainteze asupra localităţilor Reşiţa şi Bocşa. Regimentului de grăniceri ce se apropia li s-au alăturat oameni înarmaţi cu coase şi furci din satele Târnova şi alte sate. Se spune că unii grăniceri se mai rătăceau prin pădure ca să nu trebuiască să lupte împotriva muncitorilor reşiţeni.
În ziua ajunului crăciunului Reşiţa a fost atacată de imperiali. Lăsată de izbelişte de către honvezi, garda cetăţenească  a preluat singură apărarea oraşului. Unde e  fabrica de locomotive de azi s-a dat lupta. Ai noştri aveau tunuri. Cel mai mare, numit "Nicolae" era pe Dealul Crucii. De acolo trăgeau în partea cealaltă , în Budinic. Copiii cărau în coşuri muniţie. După amiază rezistenţa  gărzii oraşului a fost înfrântă. Când comandantul , un ofiţer de grăniceri, călare pe un cal alb , a intrat în fruntea trupelor pe strada principală s-a tras asupra lui dintr-o casă  din Stavilă.  A fost rănit la picior. Din răzbunare a dat permisiunea oamenilor săi să treacă totul prin foc şi sabie. Deci oraşul a fost ars aproape în totalitate. În jur de optzeci de oameni au fost ucişi.
Doar două case au scăpat de incendiu. Una era moara Stadelmann, cealaltă era o casa de la colţul dintre strada principală şi cea camerală.
După ce înfrângerea gărzii oraşului a devenit evidentă a început fuga populaţiei. Se fugea prin zăpadă către Dognecea şi Caraşova. Copiii mici erau duşi în cearceafuri legate în spate.
Capătul de sus al oraşului ardea deja. Atunci văduva Schmidt, proprietara de atunci,  îi zise morarului Stadelmann :
"Cumetre Franzl, dacă îmi salvezi moara primeşti una din fetele mele."
"De acord." zise cumătrul Franz " Voi fugiţi şi eu rămân şi scap moara."
A şi ajutat familia să fugă. Când au plecat a pus să se taie o pereche de boi şi a pus în curte papricaş la fiert în patru ceaune.  Din pivniţă au adus butoaiele cu rachiu şi le-au dat cep. Când trupele de soldaţi s-au apropiat nu au putut rezista ademenitorului miros de papricaş şi butoaielor de rachiu. S-au aşezat pe băncile impovizate din scânduri şi au început ospăţul. Masa bogată i-a îndemnat să cruţe casa ospitalieră. S-a dat ordin : moara nu se jefuieşte.
Dar morarul încruntat  îşi dădu seama de ceva  :  în timpul băutului prin mintea celui îmbătat trece gândul :  morarii sunt oamenii bogaţi, tot mai este ceva de jefuit aici. Ordinul a fost uitat şi tot mai des câte un soldat beat urca clătinându-se  scara de lemn ca să ajungă în locuinţa morarului.
Într-un colţ întuncat stătea cumătrul Franz cu un ciocan greu.  Rând pe rând , când un beţiv ajungea sus, îl lovea cu ciocanul în cap şi îl arunca inconştient peste parapet în bulboana morii...
Ce s-a întâmplat cu cealaltă casă care a fost salvată de incendiu?
Proprietarul casei, Ignatz Neff, şi-a trimis familia la Dognecea dar el a rămas. S-a pus cu un ciomag în uşă şi când primii jefuitori au vrut să intre a opus rezistenţă fără să se teamă. Jefuitorii au sărit grămadă pe el, l-au omorât, au scos o plapumă din casă şi au sfâşâiat-o şi au tăvălit cadavrul în pene. Penele s-au lipit de sânge. Atunci l-au aşezat în uşa casei sale şi i-au pus ciomagul în mână. Era iarnă : în poziţia asta cadavrul a înghţat. Dar casa în a cărei uşă l-au pus a rămas în picioare şi mai stă şi azi. Aşa că mortului i-a reuşit lucrul pentru care viul şi dat viaţa : salvarea casei sale.

soldat  şi ofiţer din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

soldat din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

povestită de Alexander Orthmayer, funcţionar, 50 (1942) , Reşiţa
notă Alexander Tietz: 
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi  grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă  în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.

Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".


24. Copiii ameţiţi 
În patruzecisiopt, când Grenzler-ii şi târnovenii au venit la Reşiţa, străbunicii mei - aşa a povestit bunica mea care era pe atunci copil -  au fugit în Doman. Şi acolo în Doman nu aveau nimic de mâncare. Puţinele alimente pe care le luaseră cu ei în timp ce au fugit au fost în curând consumate. Duşmanii plecaseră dar bătrânii nu îndrăzneau să se întoarcă la casele lor. Atunci s-au strecurat copiii în oraş să caute ceva de mâncare. La colţul străzii principale , unde azi e magazinul  alimentar Bega, era o casă joasă şi lungă, o cârciumă. Jefuitorii spărseseră butoaiele şi lăsaseră băutura să curgă. În pivniţă era rachiul până la genunchi şi în rachiu pluteau Kloetzerlbrote şi ştrudele - era de Crăciun! - şi toate prăjiturile care fuseseră coapte pentru sărbători şi puse la păstrare în pivniţă. Copiii au umblat prin rachiu şi au pescuit Kloetzerlbrote , prăjiturile şi chiflele , au mâncat pe săturate şi au umplut şi sacii pe care îi aveau pentru ca să le ducă şi părinţilor. De la prăjiturile îmbibate cu alcool au ameţit. Era iarnă. Era zăpadă. Pe drumul de întoarcere către Doman au rămas pe drum, unul după altul , şi au adormit.Un singur băiat a ajuns în Doman. Părinţii au întrebat :"Unde sunt ceilalţi copii ?" El zise : "Dorm pe drum." Atunci s-au dus părinţii după copii şi i-au găsit pe drum, aproape îngheţaţi. Au crezut la început că cine ştie cine i-a otrăvit. Apoi au simţit în respiraţia lor că erau doar ameţiţi de la rachiu.

povestită de Helene Cziczka nascută Stupak , 58 (1956), Reşiţa 
notă Alexander Tietz: 
Kloetzerlbrot : pâine cu bucăţi uscate  de prune, cireşe nuci , mere şi pere

Legende istorice : Comoara din Piatra Albă

18. Comoara din Piatra Albă
În anul 1850 Joseph Windhager şi fii săi  Ludwig şi Ferdinand au ars var în Piatra Albă. În timpul lucrului Ferdinand a dat de o placă de ardezie.  Pe când se pregătea să o spargă cu târnăcopul îl năpădi întrebarea: cum a ajuns placa de ardezie între bucăţile de calcar?  Dând-o la  parte cu grijă a descoperit un vas obişnuit de lut în care erau ascunse circa cinczeci de monede din argint şi cupru ce păreau tăiate cu dalta, cu inscripţii turceşti. Preotul catolic de atunci din Văliug i-a dat găsitorului un ceas de argint care să-i amintească toată viaţa ( a trăit 56 de ani) de această întâmplare.
Este ciudat că locuitorii din Cuptoare care transportau varul obţinut aici povesteau dintotdeauna că în locul ăla a fost îngropată, mai bine zis ascunsă, o cantitate de bani considerabilă de către turci ;  tradiţia zicea aşa :" plecând de la cei trei stejari apropiaţi , de la cel din mijloc la o distanţă de treizeci de paşi sunt de găsit banii." Cât de exactă a fost informaţia se vede din faptul că vasul cu bani a fost găsit într-adevăr la treizeci de paşi de stejarul din mijloc, doar că înainte se căutase în direcţia opusă.
Treizeci de ani mai târziu , în 1880, minerul din Secu Johann Sonntag a făcut celebra sa descoperire. Cu ocazia unei excursii prin pădurile din zona Piatra Albă , la Capul Baciului, la jumătatea distanţei de localitatea Secu, circa doi kilometri la sud-est,  cu bastonul de plimbare a deranjat o grămadă formată din frunze parţial putrezite şi pământ ,în care erau amestecate monede de argint ; după o căutare în adevăratul sens al cuvântului pe o suprafaţă mai mare a mai găsit încă multe altele.
Din moment ce monedele erau la suprafaţă şi împrăştiate se poate bănui că au fost iniţial ascunse întru-un trunchi de copac care după ce s-a uscat s-a prăbuşit a făcut ca banii să se împrăştie şi să se amestece cu pământul. Din monedele găsite , episcopul Alexander Bonnaz a achiziţionat circa cinci sute de bucăţi: multe altele sunt în posesia unor muzee, şcoli sau colecţionari.
După ce s-a răspândit zvonul că Sonntag a găsit monede romane pe Piatra Albă , tatăl meu şi cu mine ne-am dus la locul descoperirii. Tatăl meu vroia să vadă dacă nu era acelaşi loc unde fratele său găsise banii turceşti. Nu era cazul şi atunci tatăl meu m-a dus şi în acel loc.
Din cei trei stejari nu mai rămăseseră decât trunchiurile goale , pline de muşchi şi frunze uscate şi când ne-am apropiat am văzut pe primul trunchi un şarpe gri , aproape alb care îşi scotea limba sâsâind către noi. Scârbiţi ne-am întors către celelalte două trunchiuri : la fiecare aceeaşi imagine. Plini de dezgust şi din partea mea cu un sentiment, ce în general se numeşte frică superstiţiosă , am părăsit locul.
M-am gândit de multe ori după aia dacă nu mi se oferise cumva şansa să câştig o comoară  dacă aş fi avut curajul să mă lupt cu cei trei balauri.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.


nota Alexander Tietz :
Piatra Albă - o stâncă învăluită de legende pe drumul Reşiţa - Văliug. Datorită formei sale marcante şi poziţiei dominante era uşor  de recunoscut şi era folosită pe timp de război ca ascunzătoare  de fugarii care aveau de  îngropat  bani .
Capul Baciului - şa şi cumpănă a apelor între Reşiţa şi Comarnic. 

Piatra Albă