II. Poveştile colonizării : Strada Principală

 37.Strada Prinicpală
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor,  Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf  (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului  produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
 Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani,  la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904  administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile  de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.


povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

Reşiţa la începutul sec. XX

II. Poveştile colonizării: Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?

36. Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?
În anii 90 (ai secolului XIX- n.tr.)  printre clienţii permanenţi ai Uzinelor din Reşiţa se afla Arsenalul Marinei din Pola.  Pentru preluarea lucrărilor terminate veneau de obicei specialişti la Reşiţa.
Aşa a fost trimis la Reşiţa un tânăr inginer de marină, născut la Viena, să preia lucrările de topitorie comandate. Când inginerul şi-a primit ordinele s-a dus la şeful său şi l-a întrebat:
"Unde se află totuşi Reşiţa asta?"
Şeful, care mai fusese de câteva ori acolo, ştia exact:
"Asta e mult după Budapesta, aproape de Asia." "Şi cum se ajunge acolo?"
"De la Budapesta mergeţi tot mai departe  până ajungeţi la o staţie care se cheamă Bocşa. Aici calea ferată a statului se termină. Acolo e o gheretă de scânduri şi înăuntru stă un om cu o lanternă. Pe acela îl întrebaţi de trenuleţul care merge la Reşiţa. Dacă totul merge bine vă iau cu ei chiar în seara aia şi până la miezul nopţii sunteţi în Reşiţa. De acolo nu se poate merge mai departe. Acolo sunteţi la capătul lumii. Când coborâţi din tren aveţi grijă cum ieşiţi dintre şine. De la marginea staţiei de tren se coboară o bucată foarte abrupt şi mai e şi un ochi de apă mare, mlăştinoasă, acolo, de trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în el ; din ăla nu vă mai scoate nimeni, pentru că nu e iluminare şi nici poliţie acolo."
Cu aceste sfaturi bătrânul l-a îngrijorat pe tânăr. Acela s-a gîndit : " Asta va fi o aventură! O călătorie în sălbăticie!"
Şi totul a fost cum a descris şeful. S-a potrivit totul : de la omul cu lanterna din ghereta de scânduri până la balta mlăştinoasă. Asta a povestit chiar inginerul mai târziu, în Reşiţa.
În ziua de după sosire a avut deja impresii mai prietenoase. A observat aşezarea pitorească a locului în valea închisă: pe o parte înălţimi împădurite; pe cealaltă se mulau pe pante trei rânduri de căsuţe muncitoreşti curăţele.Deasupra, pe vârful înverzit, păştea, abia vizibilă , o turmă de vaci. Ca şi un puls tunător al fabricii  se auzeau la intervale regulate loviturile ciocanului cu aburi. A observat că şi aici trăiesc germani, peste tot auzea  limba sa natală.
După ce a făcut în laborator proba de material l-a întrebat pe laborantul Bartl dacă există în localitate o formaţie muzicală. " Da , avem o formaţie a fabricii. Chair eu cânt la flaut." Atunci a întrebat imediat dacă poate participa la o repetiţie. Vienezul era muzical.  A asculatat o repetiţie şi i-a plăcut. A invitat câţiva dintre muzicanţi la el şi au făcut împreună muzică în Camera de Intervenienţi.
"Îmi amintesc bine" a încheiat bătrânul Bartl povestea sa "am cîntat trio-ul de Beethoven. Vienezul la vioară, eu la flaut şi Schrittwieser Leopold la violă ."


povestită de Joseph Bartl, laborant de uzină (pensionat) , 82 (1954) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Cameră de Intervenienţi ( Intervenientenzimmer) : cameră de oaspeţi a fabricii

                                                        trio-ul de beethoven

Reşiţa la începutul sec. XX

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Colonizarea pemilor

35. Colonizarea pemilor
Boemia era suprapopulată. Oamenii nu mai aveau voie să se căsătorească , doar cei care aveau pământ şi casă, şi de aceea erau mulţi copii nelegitimi. Ei erau zilieri : lucrau pentru mâncare şi pentru haine. Şi deodată a venit anunţul că în Banat se fac colonizări şi deci s-au înscris. Au trimis doi oameni acolo să vadă cum e. Nu s-au dus orbeşte. Dar au fost înşelaţi! Cei doi au fost duşi până la Caransebeş şi le-au fost arătate locurile. Când s-au întors au zis că e aşa de bine acolo de curge mierea din copaci. Însă când au venit aici au găsit colibe de lemn şi pădure!
La început au avut colibe mici din lemn cu nişte ferestruici foarte mici. Pe o parte erau animalele şi pe cealaltă intrarea în cameră. Nu aveau pardoseli, căminul era zidit şi în loc de cuie aveau pietre pe acoperiş. Primeau de la împărat plată, saşe creiţari pe zi, şi trebuiau să mergă în cordon pe graniţă. Cu românii se înţelegeau foarte greu. Aşa s-au dus odată la Târnova după cucuruz. Tărnovenii au zis : "Nu-s." Atunci ai noştri au înţeles : " Primim nuci ( germ. nuss ) dar nu şi cucuruz."
Au trebuit să înveţe meseria de tăietor de lemn de la italieni şi de la croaţi. Dar chiar şi dacă tăiau copacii , trunchiul şi rădăcinile rămâneau în pământ şi nu puteau cultiva nimic. Nu puteau trăi aici. Au mers să se plângă la companie, la Slatina, dar au primit bătaie şi au fugit în stradă. După o vreme au încercat din nou şi au mers iară la companie. Dar unul dintre ei nu a intrat în curtea companiei. De data asta au fost ameninţaţi : tot al doilea om va fi împuşcat. Omul care rămăsese afară a fugit acasă şi le-a alarmat pe  femei: " Enkari Manner wern daschoissen!" (bărbaţii voştri vor fi împuşcaţi -germ, dialect). Şi au luat femeile bâte şi au mers la companie; îi vroiau pe bărbaţi liberi!  A fost mare scandal ; până la urmă li s-a permis să renunţe la colonizare.
Atunci au plecat în câmpie, la Moritzfeld ( Măureni ) , dar aici erau boli de animale şi malarie şi apa nu le făcea bine. Au zis :" Mai bine mergem înapoi la noi în pădure, acolo avem cartofi mari cât un nounăscut şi apă bună!" Aşa că s-au întors, dar nu toţi.
Şi cum au venit peste munte şi şi-au revăzut colibele mama a început să plângă. Şi bunica mea se tot lamenta după Boemia. N-a vrut să rămână, n-a vrut să moară aici!  Tatăl meu i-a scris fratelui ei în Boemia, de o primeşte. Pe vremea stângerii fânului a venit răspuns: da, poate veni. Dar atunci ea era deja bolnavă, nu a mai putut călători şi în toamnă a murit cu durerea în suflet.

povestită de Aloisia Weinfurtner ( Loisi-Mahm) , 83, 1940, Wolfsberg (Gărâna)
nota Alexander Tietz: 
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi  grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă  în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.
Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".

pemi

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Casele de pedeapsă

34.Casele de pedeapsă
Biserica din Slatina stă pe un deal. Pe panta uşoară din faţa bisericii se află în semicerc un rând de case mici , zugrăvite în galben, alb şi verde, construite  identic. Fiecare are în faţada cu fronton, îndreptată către biserică, două ferestre mici. Casele mici din faţa bisericii sunt case de pedeapsă.
Pe timpul când Slatina făcea parte din graniţa militară participarea la slujba de duminică la biserică era strict obligatorie. Din fiecare casă trebuia cel puţin un membru al familiei să vină la slujbă. În uşa bisericii stătea subofiţerul cu lista şi verifica prezenţa. Pentru absenţii de la slujba religioasă se aplicau pedepse care în caz de repetiţie se înăspreau tot mai mult. Subofiţerii inumani aplicau chiar torturi drept pedepse : le ardeau oamenilor vârfurile degetelor. Această pedeapsă a fost abrogată mai târziu.  Ultima dintre pedepse era asta : cei absolut incorijibili erau obligaţi să-şi construiască casele în apropierea imediată a bisericii, în faţa intrării în biserică.
Aşa a apărut rândul de case în semicerc pe dealul din faţa bisericii.

culeasă din tradiţia grănicerească, 1942

soldat şi ofiţer din regimentul de graniţă nr.13

casa tradiţionala grănicereasca (courtesy arh. Brinduşa Havaşi)

soldat din regimentul de graniţă nr.13

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Cum s-a găsit cărbunele de la Anina

33. Cum s-a găsit cărbunele de la Anina
Ştiţi cine a găsit cărbunele la Anina? Un porc.Cărbunele era foarte aproape de suprafaţă, acoperit doar de un strat subţire de iarbă şi porcul a dat la o parte cu râtul stratul de peste cărbune. Din întâmplare , copiii din Steierdorf care aveau grijă de porci au făcut focul exact pe locul unde porcul dezvelise cărbunele. Deodată au observat că piatra de sub focul lor arde! Un băiat a luat o bucată din "piatra neagră" care putea să ardă înapoi în sat şi a arătat-o tatălui său. Tatăl, un tăietor de lemne pe nume Nikolaus Hammer şi-a luat hainele de duminică, a învelit piatra într-o batistă şi a dus-o la Direcţia Montanistică  Regală din Oraviţa. Când au văzut domnii de acolo piatra au devenit dintr-o dată foarte prietenoşi. L-au bătut pe umăr şi au pus să i se plătească la caserie o recompensă de cincizeci de guldeni.
Aşa s-a găsit cărbunele la Anina. Asta a fost în valea Aninei , în râpa Andreas. Acolo a fost denumită  prima galerie : Purkaru.

povestită de : Josef Skala, fost miner , 90 (1957), Anina

Anina - Puţul Central 1922

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)

32. Înfiinţarea Franzdorf-ului ( Văliug)
Pentru a asigura aprovizionarea cu necesarul tot mai ridicat de cărbune a uzinelor metalurgice din Reşiţa s-au pus la dispoziţie întreprinderii , în anul 1790 , pădurile virgine ale  erariului de pe versantul vestic al Semenicului. Nu erau însă disponibili suficienţi lucrători forestieri de meserie; motiv pentru care Franz Loidl , Waldbereiter  ( "magister sylvarum" ), originar din Ischl,  a fost trimis de către  conducere în Oberosterriech şi Steiermark să recruteze de acolo lucrători; aceştia urmau să fondeze un nou sat în domeniul forestier Semenic. Loidl a reuşit în scurt timp să recruteze 71 de familii.
Imigranţii au făcut călătoria cu vaporul pe Dunăre. De la Palanca au luat drumul pe uscat pe la Vârşeţ , către Reşiţa.
De la Reşiţa la Cuptoare erau pe atunci un drum rău de ţară- de acolo mai departe era ţinut fără drumuri. Pe coaste abrupte , sus , jos , fără drum sau potecă s-a pornit către noua patrie. Încă mult timp după aia alimentele , uneltele  şi alte articole necesare au fost transportate pe acelaşi drum , în spatele oamenilor sau a animalelor de povară.
În 29 iunie 1793 au ajuns coloniştii în locul prestabilit pentru ei. Când au văzut codrul le-a scăzut curajul ; s-au văitat : " Aici să ne ducem viaţa?" În mijlocul pădurii au găsit o poiană cu iarbă : aici s-au aşezat şi au petrecut noaptea sub cerul liber. Era primul loc de odihnă în noua patrie pentru călătorii obosiţi care erau de săptămâni pe drum. În această poiană au ridicat şteierii credincioşi  drept amintire chiar în aceeaşi vară o mică casă de rugăciune din lemn. Din 1861 stă pe acelaşi loc biserica germană. Este locul "Unter den Linden" ( sub tei).
Deja din zilele următoare s-au ridicat pentru folosire temporară colibe din lemn, în timp ce maistrul Loidl se ocupa de măsurarea locurilor de case.
După ce s-au împărţit locurile de case a început o muncă grea şi neîntreruptă; trebuia până la începutul iernii să se termine cât mai multe case şi în acelaşi timp trebuia câştigată şi pâinea zilnică. Buştenii necesari pentru construirea colibelor au fost fasonaţi iar restul copacilor tăiaţi erau prelucraţi pentru cărbune şi lemnul nefolosibil era ars.
Colibele construite din buşteni fasonaţi pe trei laturi  erau înălţate pe fundţii de piatră pentru a  ţine umezeala departe de camerele de locuit.
De Crăciun 1793 fiecare colonist bărbat adult era proprietar de casă în nouînfiinţatul Franzdorf.
Suprafeţele despădurite erau desţelenite şi până în 1810 erau circa o mie de iugăre deja transformate din pădure în curţi, grădini, poieni şi păşune pentru animale.
Ultima casă din cele construite în 1794 a fost demolată în 1915 ; lemnul era încă perfect sănătos.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Povestirea corespunde faptelor. 
Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

note Alexander Tietz :
Waldbereiter - şeful administraţiei forestiere

biserica romano-catolică

biserica romano-catolică astăzi

stradă din Franzdorf ( Văliug)

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Ţeranii

29. Ţeranii
Eram un băiat de zece, doisprezece ani când i-am auzit pe bătrâni vorbind în curtea bisericii : Strămoşii lor se trăgeau din Ţara Românească şi de aia se numeau ţerani (Tzaraner). Ţările române erau pe vremea aia sub stăpânirea turcilor.Şi turcii erau un popor crud, păgân. Îi asupreau pe români cu dări grele. Batjocoreau femeile şi le tăiau nasul, urechile şi sânii. De nevoie oamenii mâncau scoarţă de stejar şi fag pe care o măcinau ca făină. Nimic nu le rămâneau decât ochii din cap, ca să plângă. Unii dintre ei au apucat calea codrului şi s-au făcut haiduci. Dar mai multe sute de familii au pornit şi au trecut peste Dunăre în Banat. Îşi duceau copiii legaţi în pânze pe spate şi cine nu avea copii ducea în legături păturile de lână şi oala de gătit.
Strămoşii românilor din Franzdorf  (Văliug) au locuit înainte de înfiinţarea satului mai jos pe vale, împrăştiaţi prin poieni. Aveau un sat mic pe Cozia şi altul la Cracul Cucii. S-au găsit aici urmele unui cimitir vechi. Alte locuri unde au locuit au fost: Prunii Ponorenilor, pe Cozia, Coziuţa, Cioaca Bălanului, Cracu cu Zbâgu, unde ţineau serbări, se veseleau, dansau. Sorupinile, Câmpul Văranului, Poiana Barnii, Poiana Florii, Corul Turcului, Poiana Groposului, Faţa şi Dosul Seciului, peste munţi către Târnova; Seciu, Şoimu şi Poiana Puricului, cu un izvor unde s-au găsit bani şamd. Aceste locuri sunt denumite de obicei după familiile care le locuiau. Bărneştii erau ţerani din Muntenia. Ţerani sunt şi familiile Bălean, Baltezan, Brebenar, Diaconovici, Dintean, Izvernar, Jian, Jurma, Gruescu, Maldea, Mănescu, Munteanu, Oltean, Panescu, Pateşan, Perian, Ponoran, Rasovan, Retezan, Şimic, Tismănar, Velcean. Unele din aceste nume, ca Jian, Tismănar, Velcean arată din ce locuri au venit familiile respective.

30. Munca la pădure
Ţeranii au primit de la stăpânire două sau trei iugăre de pădure. Au defrişat pădurea şi au ars cărbune. Cărbunele îl duceau cu caii la Bocşa şi mai târziu la Reşiţa, unde erau mici topitorii. Se făceau pentru asta caravane din mai multe şiruri. Un şir  era compus din 6-8 cai şi doi însoţitori. Fiecare cal era era încărcat cu doi saci de câte 30-45 kg. În zece ore se parcurgea drumul până la topitoria din Bocşa ( 30-40 km). Pentru un transport era nevoie de 24 de ore.

31.Mutarea în sat
Acolo unde e acum satul erau înainte copaci mari. Erau doar două colibe de păstori caraşoveni în vale : una la capătul de de jos al satului de azi şi cealaltă unde e atelierul ciocanului.
După ce germanii au fost colonizaţi în nou înfiinţatul Franzdorf  (Văliug), stăpânirea i-a obligat şi pe românii care trăiau în zonele despădurite să se stabilească în sat. Bârzava era, fiindcă  la vremea aia pădurea încă nu fusese tăiata, mult mai mare şi sălbatică. Din frică de apa mare românii şi-au făcut casele pe coaste, pe Hârţu, mai sus de sat şi în partea de jos a dealului cimitirului. Germanii se aşezaseră mai devreme în vale. S-a ridicat în sat o mică fabrică, un ciocan de fier. (1805)
Şi după mutarea lor în sat ţeranii şi-au păstrat terenurile defrişate de ei pe Cozia şi în valea Bârzavei. Dar dreptul lor de proprietate nu era consfinţit prin acte. În 1855 gruparea capitalistă StEG a cumpărat Banatul Montan. Când s-au întocmit în 1859 cărţile funciare  StEG a fost trecută ca singură proprietară a despăduririlor. Ţeranilor le-a fost lăsat temporar dreptul de utilizare  a terenurilor , până în timpul Primului Război Mondial. Atunci Societatea a ars colibele şi grajdurile şi i-a alungat pe ţerani  pentru totdeauna din acele locuri.

Văliug

povestite de Gheorghe Bălean , Fuhrweserkorporal ( şef al cărăuşilor) , 85  (1950), Văliug şi
                      Josim Muntean , dulgher, 75 (1956) , Văliug  (repovestite)

note Al. Tietz 
Tzaraner  (rom. ţerani sau bufeni): lucrători originari din Muntenia şi Oltenia. S-au stabilit în Banatul Montan după pacea de la Belgrad (1739)