II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Ţeranii

29. Ţeranii
Eram un băiat de zece, doisprezece ani când i-am auzit pe bătrâni vorbind în curtea bisericii : Strămoşii lor se trăgeau din Ţara Românească şi de aia se numeau ţerani (Tzaraner). Ţările române erau pe vremea aia sub stăpânirea turcilor.Şi turcii erau un popor crud, păgân. Îi asupreau pe români cu dări grele. Batjocoreau femeile şi le tăiau nasul, urechile şi sânii. De nevoie oamenii mâncau scoarţă de stejar şi fag pe care o măcinau ca făină. Nimic nu le rămâneau decât ochii din cap, ca să plângă. Unii dintre ei au apucat calea codrului şi s-au făcut haiduci. Dar mai multe sute de familii au pornit şi au trecut peste Dunăre în Banat. Îşi duceau copiii legaţi în pânze pe spate şi cine nu avea copii ducea în legături păturile de lână şi oala de gătit.
Strămoşii românilor din Franzdorf  (Văliug) au locuit înainte de înfiinţarea satului mai jos pe vale, împrăştiaţi prin poieni. Aveau un sat mic pe Cozia şi altul la Cracul Cucii. S-au găsit aici urmele unui cimitir vechi. Alte locuri unde au locuit au fost: Prunii Ponorenilor, pe Cozia, Coziuţa, Cioaca Bălanului, Cracu cu Zbâgu, unde ţineau serbări, se veseleau, dansau. Sorupinile, Câmpul Văranului, Poiana Barnii, Poiana Florii, Corul Turcului, Poiana Groposului, Faţa şi Dosul Seciului, peste munţi către Târnova; Seciu, Şoimu şi Poiana Puricului, cu un izvor unde s-au găsit bani şamd. Aceste locuri sunt denumite de obicei după familiile care le locuiau. Bărneştii erau ţerani din Muntenia. Ţerani sunt şi familiile Bălean, Baltezan, Brebenar, Diaconovici, Dintean, Izvernar, Jian, Jurma, Gruescu, Maldea, Mănescu, Munteanu, Oltean, Panescu, Pateşan, Perian, Ponoran, Rasovan, Retezan, Şimic, Tismănar, Velcean. Unele din aceste nume, ca Jian, Tismănar, Velcean arată din ce locuri au venit familiile respective.

30. Munca la pădure
Ţeranii au primit de la stăpânire două sau trei iugăre de pădure. Au defrişat pădurea şi au ars cărbune. Cărbunele îl duceau cu caii la Bocşa şi mai târziu la Reşiţa, unde erau mici topitorii. Se făceau pentru asta caravane din mai multe şiruri. Un şir  era compus din 6-8 cai şi doi însoţitori. Fiecare cal era era încărcat cu doi saci de câte 30-45 kg. În zece ore se parcurgea drumul până la topitoria din Bocşa ( 30-40 km). Pentru un transport era nevoie de 24 de ore.

31.Mutarea în sat
Acolo unde e acum satul erau înainte copaci mari. Erau doar două colibe de păstori caraşoveni în vale : una la capătul de de jos al satului de azi şi cealaltă unde e atelierul ciocanului.
După ce germanii au fost colonizaţi în nou înfiinţatul Franzdorf  (Văliug), stăpânirea i-a obligat şi pe românii care trăiau în zonele despădurite să se stabilească în sat. Bârzava era, fiindcă  la vremea aia pădurea încă nu fusese tăiata, mult mai mare şi sălbatică. Din frică de apa mare românii şi-au făcut casele pe coaste, pe Hârţu, mai sus de sat şi în partea de jos a dealului cimitirului. Germanii se aşezaseră mai devreme în vale. S-a ridicat în sat o mică fabrică, un ciocan de fier. (1805)
Şi după mutarea lor în sat ţeranii şi-au păstrat terenurile defrişate de ei pe Cozia şi în valea Bârzavei. Dar dreptul lor de proprietate nu era consfinţit prin acte. În 1855 gruparea capitalistă StEG a cumpărat Banatul Montan. Când s-au întocmit în 1859 cărţile funciare  StEG a fost trecută ca singură proprietară a despăduririlor. Ţeranilor le-a fost lăsat temporar dreptul de utilizare  a terenurilor , până în timpul Primului Război Mondial. Atunci Societatea a ars colibele şi grajdurile şi i-a alungat pe ţerani  pentru totdeauna din acele locuri.

Văliug

povestite de Gheorghe Bălean , Fuhrweserkorporal ( şef al cărăuşilor) , 85  (1950), Văliug şi
                      Josim Muntean , dulgher, 75 (1956) , Văliug  (repovestite)

note Al. Tietz 
Tzaraner  (rom. ţerani sau bufeni): lucrători originari din Muntenia şi Oltenia. S-au stabilit în Banatul Montan după pacea de la Belgrad (1739)

II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor

26.Koarii orăviţeni
Koarii sunt urmaşii coloniştilor din Tirol care au fost colonizaţi în Oraviţa ca  mineri, sub împăratul Karl al VI-lea. Domeniul montan cărăşean, de la Moldova la Dunăre până sus, după Reşiţa , la Brebu era Bun al Coroanei şi era administrat de Camera Curţii Vieneze. Când a reînceput lucrul în minele părăsite de turci, Camera Vieneza a trimis aici mineri din Tirol şi aceştia sunt koarii. Strămoşii mei , Sittnerii,  au venit din Meran şi Gossensass. Am o poză a casei Sittner din Meran pe care a adus-o tatăl meu dintr-o călătorie din 1862.

27. De unde provine numele de Koari
Cei din Sasca, Steierdorf, Moldova au fost colonizaţi sub Maria Theresia. Când se întâlneau în Hanul "Zum Bergmann" ( La miner) cu oraviţenii deveneau certăreţi. Orăviţenii se băteau cu pumnul în piept şi ziceau: "Voi aţi venit abia sub Maria Theresia dar noi am venit aici deja sub Koari!" Îl numeau pe împăratul Karl pur şi simplu Koari. Şi pentru că au zis asta de prea multe ori au rămas cu numele de koari.

28. Colonizarea koarilor
Comuna Oraviţa, Oraviţa Camerală cu se numea mai demult, se întindea din locul unde se despart drumurile spre gară şi spre Răcăjdia - acolo era cimitirul roman- şi până la cazarmă. Mai sus de cazarmă era pădure. Moara era deja în pădure.
Germanii şi-au construit cuptoare de var lângă depozitul de lemn. Acolo şi-au făcut primele case sărăcăcioase. La circa două sute de metri mai jos era începutul carierei de pirită. Drumul până la carieră se numeşte "Kies" ( schwefelkies - pirită , kies - prundiş). Kies este cea mai veche parte din Oraviţa Montană. Sus pe păşune unde se întîlneau drumul de la Kies cu cel de la turnul de pulbere a fost prima biserică a coloniştilor.
Se lucra după aur în "Doisprezece apostoli" , după argint în "Servatius" (Salvatius) pe Tâlva mică, mai jos de Tâlva mică în "Clementi" după plumb, molibden, în valea Koenigsegg era o galerie de aur şi mai jos una de fier. În "Wodarna", pe cealaltă parte a văii Oraviţei se lucra la cupru şi acolo era un izvor termal. Minereul de cupru era atât de abundent că proprietarul unei mine a donat din câştigul său zece mii de guldeni pentru Fondul pentru Săraci. În cariera Kossowitz, sub capela Florian, s-a găsit minereu de cupru nativ de o puritate de optzeci la sută. La capătul străzii "Goldschurfen" (căutători de aur)  era mina "Sfântul Gabriel", numită şi "Gabel". Galeria de aur imperială era între Oraviţa Germană şi Oraviţa Camerală. Aici era moara de măcinat minereul şi a doua moară era mai sus de teatru. Pentru cele două mori şi topitorie s-au făcut lacurile. Topitoria era la clădirea Prefecturii; mai târziu a apărut aici o moară cu aburi; în faţa topitoriei, unde azi e parcul , era târgul de porci. De-a lungul văii erau mai multe mori de apă : moara Piţigoi în valea uzinei , moara Bradul la cuptoarele de var, moara Haselbach, moara Eck ( de colţ) şi moara Munteanu lângă parc. În anul 1855 statul a vândut întreaga zonă montană cărăşeană grupului capitalist "StEG". Acesta s-a îndreptat spre exploatarea cărbunelui şi a închis exploatările de minereu. Închiderea minelor a avut loc la un an după introducerea sistemului dualist (1867).
Se povesteşte că magnaţii unguri din guvernul de la Budapesta ar fi vrut să participe la afacerile StEG; pentru că societatea nu a dat curs doleanţelor lor au s-au pus impozite mari pe mine. Astfel că exploatarea minelor nu mai era rentabilă pentru societatea StEG, dar guvernul nu  permitea închiderea minelor. Atunci minerii au primit ordin s-a astupe filoanele de aur pe care le găseau ca societatea să poată da drept motiv pentru închiderea minelor epuizarea zăcămintelor.
În realitate zăcămintele de minereu din galeriile din Oraviţa nu sunt nici pe departe epuizate. Afirmaţia că minele s-au epuizat a fost doar un pretext pentru a închide întreprinderile devenite nerentabile.
După terminarea mineritului koarii au devenit zidari, dulgheri şi cărăuşi. Au lucrat mai mult în Anina , în Wochenberg unde construiau case pentru colonie.

Oraviţa în Harta Iosefină a Banatului, 1769-72

Ilustrate vechi din Oravita galeria 1 
Ilustrate vechi din Oravita galeria 2
 
povestite de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.

Legende Istorice : Rozsa Sandor în Bocşa

25. Rosza Sandor in Bocşa
În timpul revoluţiei din patruzecişiopt renumitul Rozsa Sandor si banda lui au stat o vreme în Bocşa. ( e cunoscut că Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare i-a înrolat pe betyari, tâlharii de drumul mare din pusta maghiară, sub promisiunea de amnestie, în armata revoluţionară.) Rosza Sandor a fost ofiţer în armata honvezilor. El a fost trimis cu banda lui, ca avangardă, în Bocşa.  Erau treizecişişase de oameni , toţi călăreţi. Rosza Sandor călărea în fruntea lor. Era în costum naţional - aşa povestesc bătrânii care l-au văzut - cu pantalonii gatya largi , cizme şi pinteni. Avea un focoş, un fel de târnăcop şi un bici lung care avea capetele despicate şi îngreunate cu bile de plumb. Ceilalţi erau tot aşa echipaţi ca el. În luptă plesneau cu biciul , îl înfăşurau duşmanului pe după gât şi îl trăgeau de pe cal. Dragonii fugeau de ei ca de toţi dracii.

*

În patruzecisiopt Bocşa a fost de partea revoluţiei. Din oraş s-au prezentat cincizeci de oameni pentru armata honvezilor. O gardă cetăţenească se îngrijea de apărarea oraşului. Pe dealul Capelei, care domină toată valea erau aşezate două tunuri. Podurile de sus şi de jos erau baricadate.

Oamenii lui Rosza Sandor aveau tabăra în grădina Rosner , peste drum de hanul cameral. Aici au fript un viţel de doi ani pe proţap şi au gătit papricaş cu vin. În hanul cameral beau cu nesaţ. Hangiul , bătrânul Guth , zise:

"Sandor Bacsi, oamenii tăi beau şi mănâncă la mine şi nu plătesc."

Atunci Rosza Sandor le zise oamenilor săi :

"Aruncaţi-i bietului om doi porci peste gard!" Şi au zburat doi porci graşi în curtea hangiului, peste gard. (Gardul mai stă şi astăzi). Aşa îşi plăteau tâlharii consumaţia.

Altă dată hangiul îşi atrase asupra sa mânia căpeteniei de tâlhari. Rosza Sandor era groaznic de irascibil. Hangiul se refugie de mânia sa după scândurile tejghelei şi de aici în pivniţă. Focoşul pe care căpetenia tâlharilor îl aruncase după el a rămas înfipt în trapă. După o vreme mânia îi trecu şi hangiul putu să se arate din nou.

Din Bocşa Rosza Sandor pornea incursiuni de pradă în satele din jur care erau de partea imperialilor , către Ezeriş, Rafna , Monim şi Câlnic. Locuitorii au fugit în pădure şi betyarii s-au întors cu pradă bogată în tabăra lor ; mânau oi şi vite cu ei şi aduceau căruţe pline de ceaune de cupru. Uneori împărţeau prada cu populaţia săracă. Ţesăturile pe care le împărţeau le măsurau de la un copac la altul.

În Moniom este lângă podul peste Bârzava , la drum , o casă veche care a fost mai demult hanul "La măgarul sălbatic" , în acest han a petrecut Rozsa Sandor.

Rozsa Sandor - fotografie

Rosza Sandor în închisoarea din Theresienstadt

preluări din Bocşa şi Reşiţa, de la Tata Oancea, Alexander Orthmayer, Joseph Guth ş.a.

note Alexander Tietz:

betyar (magh.) : aici tâlhar de drumul mare din pusta maghiară, înrolaţi de Kossuth în armata sa (1848)

Legende Istorice : Două case şi legendele lor , Copiii ameţiţi

23.Două case şi legendele lor
Era macabru când bătrânii povesteau de patruzecisiopt. În revoluţia din 1848 muncitorii reşiţeni -germani şi români- au fost de partea maghiarilor răsculaţi.  Ţăranii din satele din jur, care nu aveau încredere în grofii unguri, ţineau cu Împăratul. Credincioase Împăratului au rămas şi regimentele de grăniceri.
În furnalul din Reşiţa se turnau tunuri şi muniţii pentru armata honvezilor. De aceea regimentul de grăniceri a primit ordinul să înainteze asupra localităţilor Reşiţa şi Bocşa. Regimentului de grăniceri ce se apropia li s-au alăturat oameni înarmaţi cu coase şi furci din satele Târnova şi alte sate. Se spune că unii grăniceri se mai rătăceau prin pădure ca să nu trebuiască să lupte împotriva muncitorilor reşiţeni.
În ziua ajunului crăciunului Reşiţa a fost atacată de imperiali. Lăsată de izbelişte de către honvezi, garda cetăţenească  a preluat singură apărarea oraşului. Unde e  fabrica de locomotive de azi s-a dat lupta. Ai noştri aveau tunuri. Cel mai mare, numit "Nicolae" era pe Dealul Crucii. De acolo trăgeau în partea cealaltă , în Budinic. Copiii cărau în coşuri muniţie. După amiază rezistenţa  gărzii oraşului a fost înfrântă. Când comandantul , un ofiţer de grăniceri, călare pe un cal alb , a intrat în fruntea trupelor pe strada principală s-a tras asupra lui dintr-o casă  din Stavilă.  A fost rănit la picior. Din răzbunare a dat permisiunea oamenilor săi să treacă totul prin foc şi sabie. Deci oraşul a fost ars aproape în totalitate. În jur de optzeci de oameni au fost ucişi.
Doar două case au scăpat de incendiu. Una era moara Stadelmann, cealaltă era o casa de la colţul dintre strada principală şi cea camerală.
După ce înfrângerea gărzii oraşului a devenit evidentă a început fuga populaţiei. Se fugea prin zăpadă către Dognecea şi Caraşova. Copiii mici erau duşi în cearceafuri legate în spate.
Capătul de sus al oraşului ardea deja. Atunci văduva Schmidt, proprietara de atunci,  îi zise morarului Stadelmann :
"Cumetre Franzl, dacă îmi salvezi moara primeşti una din fetele mele."
"De acord." zise cumătrul Franz " Voi fugiţi şi eu rămân şi scap moara."
A şi ajutat familia să fugă. Când au plecat a pus să se taie o pereche de boi şi a pus în curte papricaş la fiert în patru ceaune.  Din pivniţă au adus butoaiele cu rachiu şi le-au dat cep. Când trupele de soldaţi s-au apropiat nu au putut rezista ademenitorului miros de papricaş şi butoaielor de rachiu. S-au aşezat pe băncile impovizate din scânduri şi au început ospăţul. Masa bogată i-a îndemnat să cruţe casa ospitalieră. S-a dat ordin : moara nu se jefuieşte.
Dar morarul încruntat  îşi dădu seama de ceva  :  în timpul băutului prin mintea celui îmbătat trece gândul :  morarii sunt oamenii bogaţi, tot mai este ceva de jefuit aici. Ordinul a fost uitat şi tot mai des câte un soldat beat urca clătinându-se  scara de lemn ca să ajungă în locuinţa morarului.
Într-un colţ întuncat stătea cumătrul Franz cu un ciocan greu.  Rând pe rând , când un beţiv ajungea sus, îl lovea cu ciocanul în cap şi îl arunca inconştient peste parapet în bulboana morii...
Ce s-a întâmplat cu cealaltă casă care a fost salvată de incendiu?
Proprietarul casei, Ignatz Neff, şi-a trimis familia la Dognecea dar el a rămas. S-a pus cu un ciomag în uşă şi când primii jefuitori au vrut să intre a opus rezistenţă fără să se teamă. Jefuitorii au sărit grămadă pe el, l-au omorât, au scos o plapumă din casă şi au sfâşâiat-o şi au tăvălit cadavrul în pene. Penele s-au lipit de sânge. Atunci l-au aşezat în uşa casei sale şi i-au pus ciomagul în mână. Era iarnă : în poziţia asta cadavrul a înghţat. Dar casa în a cărei uşă l-au pus a rămas în picioare şi mai stă şi azi. Aşa că mortului i-a reuşit lucrul pentru care viul şi dat viaţa : salvarea casei sale.

soldat  şi ofiţer din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

soldat din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş

povestită de Alexander Orthmayer, funcţionar, 50 (1942) , Reşiţa
notă Alexander Tietz: 
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi  grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă  în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.

Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".


24. Copiii ameţiţi 
În patruzecisiopt, când Grenzler-ii şi târnovenii au venit la Reşiţa, străbunicii mei - aşa a povestit bunica mea care era pe atunci copil -  au fugit în Doman. Şi acolo în Doman nu aveau nimic de mâncare. Puţinele alimente pe care le luaseră cu ei în timp ce au fugit au fost în curând consumate. Duşmanii plecaseră dar bătrânii nu îndrăzneau să se întoarcă la casele lor. Atunci s-au strecurat copiii în oraş să caute ceva de mâncare. La colţul străzii principale , unde azi e magazinul  alimentar Bega, era o casă joasă şi lungă, o cârciumă. Jefuitorii spărseseră butoaiele şi lăsaseră băutura să curgă. În pivniţă era rachiul până la genunchi şi în rachiu pluteau Kloetzerlbrote şi ştrudele - era de Crăciun! - şi toate prăjiturile care fuseseră coapte pentru sărbători şi puse la păstrare în pivniţă. Copiii au umblat prin rachiu şi au pescuit Kloetzerlbrote , prăjiturile şi chiflele , au mâncat pe săturate şi au umplut şi sacii pe care îi aveau pentru ca să le ducă şi părinţilor. De la prăjiturile îmbibate cu alcool au ameţit. Era iarnă. Era zăpadă. Pe drumul de întoarcere către Doman au rămas pe drum, unul după altul , şi au adormit.Un singur băiat a ajuns în Doman. Părinţii au întrebat :"Unde sunt ceilalţi copii ?" El zise : "Dorm pe drum." Atunci s-au dus părinţii după copii şi i-au găsit pe drum, aproape îngheţaţi. Au crezut la început că cine ştie cine i-a otrăvit. Apoi au simţit în respiraţia lor că erau doar ameţiţi de la rachiu.

povestită de Helene Cziczka nascută Stupak , 58 (1956), Reşiţa 
notă Alexander Tietz: 
Kloetzerlbrot : pâine cu bucăţi uscate  de prune, cireşe nuci , mere şi pere

Legende Istorice : Sărbătoarea haiducilor ; Împăratul Iosef printre tâlhari

21. Sărbătoarea haiducilor
 Masivul Semenic este încoronat de trei vârfuri :  Semenic , Gozna şi Nedeia. Dintre cele trei , Nedeia este cel mai îndepărtat şi izolat. Tronează peste o zonă mare , liniştită , nelocuită şi împădurită care coboară către Bozovici şi valea Almajului. Cine se rătăceşte în zona asta nu găseşte aşa uşor ieşirea.
Pe vremuri aici se adunau în fiecare an de ziua Sfântului Gheorghe haiducii din munţii Semenicului , pe Nedeia la o mare sărbătoare.
Veneau din ascunzătorile şi peşterile lor , şi unii veneau din satele şi oraşele unde trăiseră peste iarnă printre oameni, ca servitori şi negustori ambulanţi, şi astfel aflaseră de noi ocazii de jafuri. Ziua de Sfântul Gheorghe, începutul verii, însemna şi pentru haiduci  începutul vieţii libere de tâlhar pe păşunile verzi şi în padurile întunecate ale Semenicului.
În ziua aia ardeau multe focuri mari de tabără pe poiana Nedeii. Ţiganii cântau ca posedaţi. Pe covorul înflorat, moale al păşunii  se învârteau în dans haiducii, unii îmbrăcaţi ţărăneşte , alţii după moda turcească cu turbane cu pene, pantaloni largi şi încinşi cu brâuri încărcate de arme - printre ei şi harambaşi vestiţi -  cu femeile lor , focoasele ţărăncuţe care aveau în ziua aia la gât  şi la mâini bijuterii scumpe şi strălucitoare, furate de la bogaţi. Vinul curgea în râuri şi  pe la focuri se pregăteau  noile jafuri.
De la Nedeie , sărbătoarea haiducilor, şi-a primit vârful de munte numele.


povestită de Ion Şimic, zis Nana Niţă, dulgher , 70 (1942) , Văliug
note Alexander Tietz :
Harambaş ( turcă ) : căpetenie de tâlhari
ziua Sf. Gheorghe : 23 aprilie

Vedere de pe vârful Piatra Nedeii

22. Împăratul Iosef printre tâlhari
Era pe vremea războiului cu turcii. Împăratul Iosef înainta cu trupele sale pe valea Timişului. El însuşi era comandant şi în frunte. Aşa au ajuns până la Dealul Turcului şi aici a plecat împăratul la vânătoare. Nu mai ştiu, era începutul primăverii sau toamnă târzie: oricum căzuse ceva zăpadă. În timpul vânătorii se rătăci şi se pierdu de camarazii săi. Pe când îşi căuta oamenii văzu o licărire de foc. Se apropie  - şi a fost oprit de o strajă a tâlharilor. Împăratul îşi desfăcu mantaua la piept şi se făcu cunoscut. Era harambaşa Petru Vancea care îşi avea tabăra în pădure cu cei cincizeci de oameni ai săi. Soţia lui avea banda ei, tot cincizeci de oameni. El avea tabăra pe o parte a muntelui, ea cu ai ei pe cealaltă. Şi zise femeia:
"Hai să-l omorâm!"
Vancea zise:
"Ba , nu îl omorâm: că nu i-am dat noi viaţa şi nici nu o să i-o luăm."
"Totuşi" zise femeia, "să-l omorâm : din cauza legilor lui rele am devenit noi oameni răi."
Dar el zise :
"Dacă îl ducem la o trupă de-a lui ne va da iertare şi vom putea să trăim din nou printre oameni!"
Ea plecă numaidecât şi se duse la turci să-i anunţe.El îl ridică pe împărat în spate şi plecă cu el. Oamenii lui l-au urmat. Trebuiau să-l poarte pe împărat ca să nu i se recunoască urma ; era zăpadă pe munte şi doar împăratul avea cizme în picioare, toţi ceilalţi aveau opinci. Cei din spate trebuiau să le ţină piept turcilor şi să le întoarcă focul , căci aceştie porniseră puternic pe urmele lor să-l prindă pe împărat. Cu ocoluri mari au coborât cu împăratul  în valea Timişului. Ajunşi acolo l-au lăsat jos pe o piatră de mormânt într-un cimitir părăsit. De aici îşi putea vedea trupele care aveau tabăra în Câmpia Foamei. Atunci binecuvântă locul şi jură să construiască acolo o biserică.
Biserica chiar a fost construită mai târziu. Acum era biserica acolo, dar unde era enoriaşii care să vină la ea? Atunci domnia i-a obligat pe românii din Slatina să treacă la credinţa catolică. Aşa am devenit toţi catolici. Acelora care nu au vrut să-şi lase credinţa le-au fost arse vârfurile degetelor ca să-i oblige. Vancea a primit iertare şi a devenit general. Împăratul nu a rămas mult timp la trupele lui. A murit sau a fost omorât? Nu se ştie unde a ajuns.


povestită de Nicolae Blaj, ţăran, 85 (1942) , Slatina
note Alexander Tietz:
Împăratul Iosef : legenda transpune aventura a doi prinţi habsburgi asupra împăratului Iosef
Vancea : legenda face din caporalul Vancea, care a salvat cei doi prinţi rătăciţi, un harambaş.Petru Vancea a fost înaintat ca "Locotenent al pandurilor" şi mai apoi "Căpitan al miliţei k.u.k. ilirice" (k.k. illyrische Landmilliz). A murit în 1776 la Caransebeş.

Legende Istorice : Haina păstorului ; Porcul din valea Buhuiului

19. Haina păstorului
Era un om din Socolari cu oile lui pe dealul cetăţii.Şi cum mergea el aşa cu oile lui, vede o uşă deschisă în stâncă.
A intrat. A ajuns într-o peşteră şi aici era o masă lungă, lungă - bunul Dumnezeu ştie cât de lungă!  La masă şedea un bătrân şi fuma. Păstorul a văzut că nu e de glumă! Peste tot străluceau pietre scumpe , pe podea stăteau banii în grămezi şi dincolo erau rânduri de butoaie cu vin; lemnul doagelor putrezise dar în jurul vinului se formase o coajă tare. Bătrînul zise: " Ia ce vrei, dar grăbeşte-te să ieşi ; în curând se închide muntele şi atunci rămâi aici pe vecie!". Păstorul a luat o mână de bani şi a fugit cât a putut. Când a ieşit muntele s-a închis în urma lui şi i-a prins haina. Omul nu a putut să-şi dea haina jos aşa că îşi scoase cuţitl şi tăie bucata prinsă în stâncă şi aşa reuşi să scape.
Mai târziu a tot căutat locul unde era prinsă bucata de haină în stâncă, dar nu l-a mai putut găsi. Mai mulţi bărbaţi din Socolari s-au adunat şi au vrut să arunce stânca cetăţii în aer, dar judecătorul din Jamu a venit după ei  şi a interzis-o. Nu e voie să arunci în aer stâncile şi nici să dărâmi zidurile cetăţii.

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei.

Cetatea de la Socolari in Google Maps

20. Porcul din valea Buhuiului 
Un băiat caraşovean păzea porcii pe valea Buhuilui, o vale laterală a Caraşului. Într-o zi a observat că vierul lipseşte. Îl caută şi îl caută - degeaba. Deodată a reapărut vierul şi era gras şi mulţumit ; se vedea că e sătul. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele următoare. Vierul dispărea o vreme şi apoi apărea din nou şi era sătul!
Într-o zi băiatul nu îl mai scăpă din ochi. Şi atunci văzu cum vierul intră print-o gaură în munte. Băiatul se târâ după el. A trebuit să intre pe burtă că gaura era joasă. Dar în curând se lărgea  şi ajunse într-un gang şi după aia într-o sală mare. Aici curgea o apă limpede prin peşteră. Pe un mal al apei erau  grămezi mari de ovăz , grâu şi porumb ; şi la astea se deda porcul. Pe cealaltă parte erau trei ceaune cu bani. În primul erau bani de cupru , în al doilea de argint şi în al treilea de aur; toate trei pline cu vârf. Deodată apăru în faţa băiatului un bătrân cu barbă albă  şi îi arătă cu un gest prietenos spre comori : putea să ia din ele cât vroia. Era un om fermecat, paznicul comorii. Băiatul îşi luă o mână din fiecare ceaun şi ieşi din peşteră. Acasă îi povesti gazdei sale ce păţise. Acesta nu îi mai dădu pace : să îl ducă la gaură ; el dă boi, căruţe şi saci şi banii îi împart între ei doi. Băiatul îl duse la peşteră. Când gazda văzu banii se trezi în el o lăcomie fără margini. Cu toate că acolo erau bani să ajungă la tot satul el jindui şi la partea băiatului. L-a omorât - din lăcomie. Apoi a umplut sacii  şi a vrut să plece. Când ajunse la ieşire muntele se închise. N-a mai putut să iasă şi a pierit în mod mizerabil.

povestită după Katitsch , ţăran (81) , 1942 , Caraşova

Legende istorice : Comoara din Piatra Albă

18. Comoara din Piatra Albă
În anul 1850 Joseph Windhager şi fii săi  Ludwig şi Ferdinand au ars var în Piatra Albă. În timpul lucrului Ferdinand a dat de o placă de ardezie.  Pe când se pregătea să o spargă cu târnăcopul îl năpădi întrebarea: cum a ajuns placa de ardezie între bucăţile de calcar?  Dând-o la  parte cu grijă a descoperit un vas obişnuit de lut în care erau ascunse circa cinczeci de monede din argint şi cupru ce păreau tăiate cu dalta, cu inscripţii turceşti. Preotul catolic de atunci din Văliug i-a dat găsitorului un ceas de argint care să-i amintească toată viaţa ( a trăit 56 de ani) de această întâmplare.
Este ciudat că locuitorii din Cuptoare care transportau varul obţinut aici povesteau dintotdeauna că în locul ăla a fost îngropată, mai bine zis ascunsă, o cantitate de bani considerabilă de către turci ;  tradiţia zicea aşa :" plecând de la cei trei stejari apropiaţi , de la cel din mijloc la o distanţă de treizeci de paşi sunt de găsit banii." Cât de exactă a fost informaţia se vede din faptul că vasul cu bani a fost găsit într-adevăr la treizeci de paşi de stejarul din mijloc, doar că înainte se căutase în direcţia opusă.
Treizeci de ani mai târziu , în 1880, minerul din Secu Johann Sonntag a făcut celebra sa descoperire. Cu ocazia unei excursii prin pădurile din zona Piatra Albă , la Capul Baciului, la jumătatea distanţei de localitatea Secu, circa doi kilometri la sud-est,  cu bastonul de plimbare a deranjat o grămadă formată din frunze parţial putrezite şi pământ ,în care erau amestecate monede de argint ; după o căutare în adevăratul sens al cuvântului pe o suprafaţă mai mare a mai găsit încă multe altele.
Din moment ce monedele erau la suprafaţă şi împrăştiate se poate bănui că au fost iniţial ascunse întru-un trunchi de copac care după ce s-a uscat s-a prăbuşit a făcut ca banii să se împrăştie şi să se amestece cu pământul. Din monedele găsite , episcopul Alexander Bonnaz a achiziţionat circa cinci sute de bucăţi: multe altele sunt în posesia unor muzee, şcoli sau colecţionari.
După ce s-a răspândit zvonul că Sonntag a găsit monede romane pe Piatra Albă , tatăl meu şi cu mine ne-am dus la locul descoperirii. Tatăl meu vroia să vadă dacă nu era acelaşi loc unde fratele său găsise banii turceşti. Nu era cazul şi atunci tatăl meu m-a dus şi în acel loc.
Din cei trei stejari nu mai rămăseseră decât trunchiurile goale , pline de muşchi şi frunze uscate şi când ne-am apropiat am văzut pe primul trunchi un şarpe gri , aproape alb care îşi scotea limba sâsâind către noi. Scârbiţi ne-am întors către celelalte două trunchiuri : la fiecare aceeaşi imagine. Plini de dezgust şi din partea mea cu un sentiment, ce în general se numeşte frică superstiţiosă , am părăsit locul.
M-am gândit de multe ori după aia dacă nu mi se oferise cumva şansa să câştig o comoară  dacă aş fi avut curajul să mă lupt cu cei trei balauri.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.


nota Alexander Tietz :
Piatra Albă - o stâncă învăluită de legende pe drumul Reşiţa - Văliug. Datorită formei sale marcante şi poziţiei dominante era uşor  de recunoscut şi era folosită pe timp de război ca ascunzătoare  de fugarii care aveau de  îngropat  bani .
Capul Baciului - şa şi cumpănă a apelor între Reşiţa şi Comarnic. 

Piatra Albă