II. Poveştile colonizării

II. Poveştile colonizării 

44. Curăţător în mină
Eu eram băiat de curăţenie. Eu am trebuit ( n.trad.: in dialect incorect in original) să duc cărbunii de la loc* (Ort în orig.), de unde se scoteau, în coş,cu "câinele" , cu căruţul. Asta se numea curăţat.
Căruţul este o cutie din lemn, din scânduri de brad, cu patru roţi. La partea din faţă este o trapă cu un riglu de închidere. Patru cutii formează un "uriaş"** ( Riese în original), asta e o tonă de cărbuni. Era o podină din scânduri, pe stâlpi, pe care se putea circula uşor. Când ajungeam la rolă descuiam uşiţa, ridicam căruţul din spate şi cărbunele se rostogolea în rolă. "Câinele"*** (Hund în original) avea doar trei roţi, mergea mai rău, te chinuiai mai tare. Într-un câine intrau numai patru, cinci roabe. Câinele mergea pe o singură scândură şi se golea pe o parte.
Cu "uriaşul" nu se ajunge până la "loc", "uriaşul " e doar în galeria principală.
Rola este un jgheab închis, din scânduri; prin rolă cărbunele alunecă în galeria principală si acolo se umplu "uriaşii". Mai devreme "uriaşii" erau traşi de cai, acuma merge totul electric.
În unele locuri rola are o pantă prea mică, un astfel de loc se numeşte aliniat (Absatz în orig). Aici un băiat cu răzuitoarea trebuie să ajute. Sunt  aliniate unde lucrează trei, patru băieţi; unul trage cărbunii până la celălalt. Se zicea aşa : " Azi mergi pe primul, al doilea, al treilea aliniat!". Atunci băieţii intrau în rolă; în rolă nu se putea sta în picioare, doar în genunchi sau aşezat.
Foarte greu se scoteau cărbunii afară. Azi merge totul mecanizat. Azi aş  fi fericit să fiu curăţător. Azi am aer curat, am apă!
Sunt şi locuri unde se scoteau cărbunii cu găleata.
Sunt vene mici de cărbune la care li se zice "bancă agăţata"; astea se exploatează stând culcat; chiar ăsta e un cărbune foarte bun. Cu jgheaburi se lucra în general la "mutare" ( Versetzen în original) , mutare se numeşte  umplerea progresivă a unei zone exploatate cu piatra rămasă, de obicei "supă", pietriş ud; era o muncă grea. Să umplu jgeabul mai puteam, dar să-l dau mai sus nu, acolo trebuiau ăia mai puternici să îl ţină.
Cine era curăţător participa cam la toate operaţiile. Înainte să intre cioplitorii, cereau la cancelarie băieţi, unul, doi, câţi era nevoie. Băieţii lucrau în regie, cu treizeci de creiţari pe zi salariu.

*    Ort - în minerit capătul unei  porţiuni de galerie unde se exploatează, locul propriu-zis de muncă, unde se exploatează.
**  Riese ( austriacă, sud-tiroleză) - Lemn, Jgheab de lemn în interiorul muntelui
*** (Gruben)hund - cărucior cu care se transporta minereul


 45.  Un pic de aer!
În primăvara aia, să fi fost Martie sau Aprilie, nu mai îmi amintesc exact, cioplitorii au spart un transport de cărbune, s-au aşezat , şi-au luat mâncarea şi mi-au zis: Să cureţi cărbunele de aici, la rolă cu el. Când lucram eu acolo s-a dărâmat o placă de piatră peste mine şi m-a îngropat. În alunecarea ei, placa de piatră s-a aşezat oblic  şi eu eram sub ea ca sub un acoperiş. După placă nu a mai căzut multă piatră; muntele era bogat în ardezie şi ardezia e netedă ca sticla; plăcile alunecă una pe alta; când plăcile de ardezie încep să plece e greu să le mai opreşti. Eu am fost îngropat de la unsprezece înainte de amiază până a doua zi la nouă. Dintr-o parte am primit puţin aer. De frică şi oboseală mai mult am dormit; la mâncare nu m-am gândit. Cioplitorii au lucrat tot timpul; se bat stâlpi ascuţiţi în piatră, după aia se pun scânduri deasupra până piatra care vine de sus se opreşte. Când le-am auzit târnăcoapele, am dat cu lampa mea metalică - altceva nu aveam- în piatră şi am dat semnal : uuu! . Era maistorul ( Bergverwalter) Bene prezent. I-am auzit vocea : " Cu grijă! Lucraţi cu grijă şi cât de repede puteţi, băiatul trăieşte!" Au făcut o gaură cât mâna de mare. Mi-au dat o chiflă cu unt şi un gât de coniac cu lapte. Când am terminat de mâncar chifla, gaura era deja atât de mare de am putut să mă strecor afară. De frică îm tremura corpul şi sufletul. M-au luat şi, mai mult mort decât viu, m-au dus la lumina zilei, la Doman.


povestită de Rudolf Schandor ,miner şi muncitor la uzină pensionat, unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti, 83, (1957), Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Intrarea în muncă

43. Intrarea în muncă
Eu am avut o soartă tristă.  Eram unsprezece fraţi în viaţă. Eu aveam şapte, opt ani când tatăl meu a fost rănit. Ciocanul cu aburi a explodat şi tatăl meu a fost opărât pe toată partea din faţă a corpului. Atunci am mers la furat de cocs la movila de zgură ; o dată ca să avem  noi pentru consumul nostru şi apoi ca să avem ceva de vândut să întreţinem familia. După şase luni tatăl meu a primit doar jumătate din banii de boală, aşa că nevoia a devenit şi mai mare. Am mers să le duc mâncare la oamenii de la fabrică. De la unul primeam o coroană pe lună, de la altul două sau trei. Nu era mult, dar era ceva. Atunci am mers până pe Doman,  strângeam resturi de lemn şi de cărbuni şi le aduceam acasă. Aşa a trecut timpul. Când am avut doisprezece ani, în anul al treisprezecelea, m-am dus , am luat de la mama o bluză de mătase ca să arăt mai puternic şi m-am dus la administraţia montană şi am rugat să fiu angajat.
La administraţie se ştia că tatăl meu a fost rănit şi având asta în vedere m-au primit.
Părinţii meu nu ştiau nimic de asta. Eu mă angajasem fără ştirea părinţilor mei. Când am fost gata era chiar ora doisprezece la prânz. Am venit acasă, mi-am scos lucrurile de şcoală din ghiozdan, mi-am uns o bucată de pâine cu untură, am împachetat-o şi de la ora unu până seara la ora nouă am fost plecat. Părinţii mei, fraţii şi surorile, toţi vecinii m-au căutat peste tot, pentru că eu am intrat fără ştirea lor. Seara la ora nouă, cum am ajuns acasă, tatăl meu m-a chemat la patul lui de boală şi m-a întrebat unde am fost atâta timp, cea am făcut. Aşa că i-am spus : " Tată, de astăzi eu lucrez."

*

Am fost trimis afară, pe Doman, la maşina de cărat, ca şi curăţător de maşină şi ungător- peste zi.  Apoi, în anul următor - eu intrasem în luna iunie-  a fost aşa o iarnă că s-au înmulţit lupii ca şi câinii. Nu era sigur de mers în pădure din cauza lupilor. Şi îmi zice maşinistul : " Hai, la ora unsprezece te duci la mine acasă să-mi aduci mâncarea." Trebuia să îi aduc mâncarea din Reşiţa la Doman, peste munte. ( El avea ceva reparaţii de făcut şi nu putea să plece.)  Eu am zis :" Nu pot să fac asta. Am un tată bolnav, ce face mama mea dacă şi eu păţesc ceva?  Şi mi-e frică. N-aţi auzit că lupii au sfâşâiat o lăptăreasă?  Cum să merg în zăpada de un metru singur peste munte? "

Asta a fost înainte de Crăciun. El m-a raportat, că nu l-am ascultat şi m-au mutat de pedeapsă în mină. Şi acolo am lucrat până în 96,  în al şaisprezecelea an de viaţă al meu.

 

munca la un ciocan cu aburi

povestită de Rudolf Schandor ,miner şi muncitor la uzină pensionat, unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti, 83, (1957), Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Călătoria la Bocşa

42. Călătoria la Bocşa
Vechii locuitori din Franzdorf  (Văliug) nu aveau ocazia să înveţe geografie, aşa ca aveau despre lumea înconjurătoare doar o imagine limitată.
Bătrânul Tonivetter ( cumătrul Toni ), un om deosebit de harnic şi în condiţiile date, avut,  şi de altfel un om luminat - dovada în sensul ăsta e că i-a lăsat pe fiecare dintre cei cinci fii ai săi să înveţe o meserie ca să îi scutească de munca grea la pădure- a fost invitat în 1860 la nuntă de către unul dintre fii săi, care după  ce şi-a terminat Wanderschaft-ul ( călătoria de ucenicie ) s-a aşezat în Bocşa unde a devenit meşter rotar.
Tonivetter şi Traudlmahm ( mama Traudl) au închiriat o căruţă cu un cal şi au mers cu acest vehicol încet şi deci mult timp de la Franzdorf  la Reşiţa şi au atins multe aşezări  locuite: casa forestiere singuratică de la Crainic, cantonul forestier Poianai Bichii, Cuptoare, Secu, Stavila, Reşiţa Germană, Reşiţa Română, Câlnic, Moniom, Colţan....şi au ajuns în sfârşit, cu toate că plecaseră la patru dimineaţa din Franzdorf, seara târziu în Bocşa.
Ziua următoare a fost nunta şi a doua zi a început călătoria de întoarecere, pentru ca acasă aştepta gospodăria. Ajuns acasă, timp de trei zile, Tonivetter nu şi-a găsit locul şi odihna, şi-a vizitat toţi cunoscuţii şi necunoscuţii ca să povestească de marea lui călătorie. Şi în timpul ăsta afirma mereu :
"Leutl, Leutl, oes kennts enk nit denken, wia gross dass die Welt ist!" ( Oameni buni, nici nu vă gândiţi voi ce mare e lumea ! - germ, dialect)*

* Este vorba de o distanţă de nici 40 km ! - nota autorului

Călătoria lui Tonivetter pe Google Maps

povestită de Joseph  Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

II. Poveştile colonizării: Şcoala Veche din Franzdorf (Văliug)

41. Şcoala veche din Franzdorf 
Prima şcoală din Franzdorf  (Văliug) a fost o clădire mică de lemn, unde învăţătorul Anton Prickelmayer făcea lecţii deja în anul 1794 cu puţinii copii de emigranţi. Creşterea continuă a populaţiei a cerut o clădire şcolară mai mare, care a fost ridicată în 1807. Această şcoală există încă.
În anul 1855 erau în şcoala din Franzdorf înscrişi 112 elevi; se predau următoarele materii: catechism 4, biblie 4, reguli şcolare şi de comportament 1, citire 4, scriere 8, matematică 4 (total 25 ore pe săptămână). Vinerea era liberă, în ziua aceasta era târg săptămânal la Reşiţa.
După orele de curs obligatorii, profesorul inimos obişnuia ca, în schimbul unei sume modeste, să predea atât înainte cât şi după amiază câte o oră "extra" de muzică şi din materiile şcolare.
Încă în anul 1876 elevii nu foloseau pentru materiile reale manuale tipărite. Lecţiile necesare la ştiinţele naturii şi geografie  trebuiau copiate de elevi din materiale didactice, cu această ocazie elevii învăţau şi caligrafie şi ortografie şi spre cinstea profesorului se poate spune că încă în 1890 fiecare persoană adultă, fie bărbat, fie femeie, ştia să scrie frumos şi corect în limba germană. Cărţi vechi de bucate şi de cântece, scrise de mână între 1837-1885 sunt dovada în acest sens.




povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

II. Poveştile colonizării : O cănuţă de cafea

40. O cănuţă de cafea

Fiecare casă din Oraviţa avea o grădină şi o vacă. Vaca noastă n-a dat lapte o vreme lapte  şi noi mâncm la micul dejun supă de rântaş sau supă de usturoi. Eu eram un copil de şapte ani. Mă întreabă vecina, Herminamahm (mama Hermina):  " Cum îţi merge?" "Rău" zic eu, " vaca noastră nu dă lapte şi dimineaţa trebuie să mâncăm supă de rântaş." "Na, ştii ceva? Vino în fiecare dimineaţă la mine să bei cafea." De atunci în fiecare dimineaţă dispăream de acasă, mă prezentam la vecina şi primeam cănuţa mea de cafea; până într-o zi mama mea, ca să afle ce făceam la vecina, a venit după mine. M-a găsit stând la masă şi bând cafea. A început să mă ocărească : " Cum?! Fechtbruder! Haderlump! Tatăl tău lucrează, fraţii tăi de nouă şi de zece ani lucrează şi pot să manânce supa de rântaş şi tu nu? Acasă cu tine!" "Mammi, te rog frumos, lasă-mă măcar să beau cănuţa asta." - " Nimic!"

Azi am şaptezecişipatru de ani  şi încă mă gândesc la cana de cafea pe care a trebuit s-o las pe masă.

By 3268zauber (Own work) , via Wikimedia Commons

povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.

II. Poveştile colonizării : Vinul

39. Vinul 

Noi băieţii de la Cazarma Mică fugeam peste stradă la Getraenke-Grosshandlung (Depozitul de băuturi) Fessler  şi acolo îi ajutam maistrului pivnicer la muncă, spălam sticlele şi trăgeam la pompă când se producea şnapsul ieftin Bogatschi ( 14 creiţari litrul); în butoaie se punea esenţă şi noi pompam apă din fântână. Aşa am aflat noi băieţii unele secrete profesionale ale magazinului.
În zilele de salariu Fessler angaja cărăuşi. Căruţele opreau în faţa magazinului şi butoaiele goale erau încărcate mereu la ora la care muncitorii intrau în tură. Muncitorii ziceu : " Fessler merge după vin!"
Ei credeau că el merge la vinăriile din zona Bocşei ca să aprovizioneze magazinul pentru ziua de plată a muncitorilor. Dar căruţele mergeau doar până la fântâna de la Câlnic, unde iasă drumul Lupacului în cel de Câlnic, şi acolo umpleau butoaiele cu apă. La întoarcere aranjau tot aşa ca să ajungă şi să descarce la magazin tot când treceau muncitorii să intre în tură. Şi muncitorii ziceau :" A ajuns deja vinul!"
Când erau coborâte butoaiele în pivniţă cărăuşul, un ţăran român, nu s-a putut abţine să-l întrebe pe pivnicer de ce depozita butoaiele cu apă la băuturi.
" De ce faceţi asta? De ce duceţi apă în pivniţa de vinuri?"
Pivnicerul răspunse:
"Nu e apă, e vin!"
Ca să-l convingă pe cărăuş puse un furtun la butoi şi-i dădu să guste.
Cărăuşul bău şi se cruci: era într-adevăr vin!
"Măi!" zise el "Am luat apă şi am adus vin!"
Apa se transformase în vin. În butoaie erau defapt esenţe; pe drumul de întoarcere amestecul se agitase  bine şi când ajunseră acasă vinul era gata!

By Thomas Oldcastle via Wikimedia Commons

povestită de: Karl Loukuta, maistru uzină, 80 (1957) , Reşiţa

II. Poveştile colonizării : Mandelbaum

38. Mandelbaum 
Minerii îşi construiau casele în general în rânduri,pe deal, aproape de gurile de mină.
Casele minerilor din localităţile miniere mai vechi ale Banatului erau construite toate după acelaşi tip. Casa avea în general două camere. În mijloc era bucătăria şi la stânga şi la dreapta era câte o cameră. Din stradă se ajungea, urcând una sau două trepte de piatră, prin uşa de la stradă direct în bucătărie. Uşa de la stradă era împărţită în două. Partea de jos se ţinea închisă ca orătăniile să nu intre în casă ; partea de sus se ţinea deschisă ca să iasă fumul; prin partea deschisă de sus se privea şi în stradă. În bucătărie era cuptorul zidit, deschis şi sub placa de lui metal  se afla cuptorul de copt. Înainte de mersul la culcare se acoperea jarul cu cenuşă şi dimineaţa acesta se descopera şi se înteţea din nou. Ca şi copil mă strecuram din pat, mă aşezam pe marginea de piatră a cuptorului şi o priveam pe mama mea care lucra la foc. Deasupra cuptorului deschis era evacuarea deschisă a fumului.Învelişul  gurii de fum se sprijinea pe trei laturi  pe cei trei pereţi ai bucătăriei; doar la partea din faţă era între captarea fumului şi peretele casei un plafon de cam un metru, în care era trapa prin care se ajungea în pod; pe partea din faţă coşul se sprijinea pe o grindă , care se numea Mantelbaum (se zicea "Mandelbaum" - lemnul învelişului). În fiecarea cameră era o sobă metalică, care era încălzită din bucătărie şi de la fiecare mergea o ţeavă în coşul deschis.
Pereţii erau din lut; nu era podea de scândură. Aveam într-o cameră un divan, trei paturi, o masă, un ceas de perete din Schwarzwald şi două, trei colivii cu păsări. Cealaltă cameră nu era încălzită iarna. Aici era un dulap, un corp cu sertare , o oglindă; aici se punea de Crăciun bradul.

Anina

povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.