Era macabru când bătrânii povesteau de patruzecisiopt. În revoluţia din 1848 muncitorii reşiţeni -germani şi români- au fost de partea maghiarilor răsculaţi. Ţăranii din satele din jur, care nu aveau încredere în grofii unguri, ţineau cu Împăratul. Credincioase Împăratului au rămas şi regimentele de grăniceri.
În furnalul din Reşiţa se turnau tunuri şi muniţii pentru armata honvezilor. De aceea regimentul de grăniceri a primit ordinul să înainteze asupra localităţilor Reşiţa şi Bocşa. Regimentului de grăniceri ce se apropia li s-au alăturat oameni înarmaţi cu coase şi furci din satele Târnova şi alte sate. Se spune că unii grăniceri se mai rătăceau prin pădure ca să nu trebuiască să lupte împotriva muncitorilor reşiţeni.
În ziua ajunului crăciunului Reşiţa a fost atacată de imperiali. Lăsată de izbelişte de către honvezi, garda cetăţenească a preluat singură apărarea oraşului. Unde e fabrica de locomotive de azi s-a dat lupta. Ai noştri aveau tunuri. Cel mai mare, numit "Nicolae" era pe Dealul Crucii. De acolo trăgeau în partea cealaltă , în Budinic. Copiii cărau în coşuri muniţie. După amiază rezistenţa gărzii oraşului a fost înfrântă. Când comandantul , un ofiţer de grăniceri, călare pe un cal alb , a intrat în fruntea trupelor pe strada principală s-a tras asupra lui dintr-o casă din Stavilă. A fost rănit la picior. Din răzbunare a dat permisiunea oamenilor săi să treacă totul prin foc şi sabie. Deci oraşul a fost ars aproape în totalitate. În jur de optzeci de oameni au fost ucişi.
Doar două case au scăpat de incendiu. Una era moara Stadelmann, cealaltă era o casa de la colţul dintre strada principală şi cea camerală.
După ce înfrângerea gărzii oraşului a devenit evidentă a început fuga populaţiei. Se fugea prin zăpadă către Dognecea şi Caraşova. Copiii mici erau duşi în cearceafuri legate în spate.
Capătul de sus al oraşului ardea deja. Atunci văduva Schmidt, proprietara de atunci, îi zise morarului Stadelmann :
"Cumetre Franzl, dacă îmi salvezi moara primeşti una din fetele mele."
"De acord." zise cumătrul Franz " Voi fugiţi şi eu rămân şi scap moara."
A şi ajutat familia să fugă. Când au plecat a pus să se taie o pereche de boi şi a pus în curte papricaş la fiert în patru ceaune. Din pivniţă au adus butoaiele cu rachiu şi le-au dat cep. Când trupele de soldaţi s-au apropiat nu au putut rezista ademenitorului miros de papricaş şi butoaielor de rachiu. S-au aşezat pe băncile impovizate din scânduri şi au început ospăţul. Masa bogată i-a îndemnat să cruţe casa ospitalieră. S-a dat ordin : moara nu se jefuieşte.
Dar morarul încruntat îşi dădu seama de ceva : în timpul băutului prin mintea celui îmbătat trece gândul : morarii sunt oamenii bogaţi, tot mai este ceva de jefuit aici. Ordinul a fost uitat şi tot mai des câte un soldat beat urca clătinându-se scara de lemn ca să ajungă în locuinţa morarului.
Într-un colţ întuncat stătea cumătrul Franz cu un ciocan greu. Rând pe rând , când un beţiv ajungea sus, îl lovea cu ciocanul în cap şi îl arunca inconştient peste parapet în bulboana morii...
Ce s-a întâmplat cu cealaltă casă care a fost salvată de incendiu?
Proprietarul casei, Ignatz Neff, şi-a trimis familia la Dognecea dar el a rămas. S-a pus cu un ciomag în uşă şi când primii jefuitori au vrut să intre a opus rezistenţă fără să se teamă. Jefuitorii au sărit grămadă pe el, l-au omorât, au scos o plapumă din casă şi au sfâşâiat-o şi au tăvălit cadavrul în pene. Penele s-au lipit de sânge. Atunci l-au aşezat în uşa casei sale şi i-au pus ciomagul în mână. Era iarnă : în poziţia asta cadavrul a înghţat. Dar casa în a cărei uşă l-au pus a rămas în picioare şi mai stă şi azi. Aşa că mortului i-a reuşit lucrul pentru care viul şi dat viaţa : salvarea casei sale.
 |
| soldat şi ofiţer din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş |
 |
| soldat din regimentul de granita nr.13, cu sediul în Caransebeş |
povestită de Alexander Orthmayer, funcţionar, 50 (1942) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.
Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".
24. Copiii ameţiţi
În patruzecisiopt, când Grenzler-ii şi târnovenii au venit la Reşiţa, străbunicii mei - aşa a povestit bunica mea care era pe atunci copil - au fugit în Doman. Şi acolo în Doman nu aveau nimic de mâncare. Puţinele alimente pe care le luaseră cu ei în timp ce au fugit au fost în curând consumate. Duşmanii plecaseră dar bătrânii nu îndrăzneau să se întoarcă la casele lor. Atunci s-au strecurat copiii în oraş să caute ceva de mâncare. La colţul străzii principale , unde azi e magazinul alimentar Bega, era o casă joasă şi lungă, o cârciumă. Jefuitorii spărseseră butoaiele şi lăsaseră băutura să curgă. În pivniţă era rachiul până la genunchi şi în rachiu pluteau Kloetzerlbrote şi ştrudele - era de Crăciun! - şi toate prăjiturile care fuseseră coapte pentru sărbători şi puse la păstrare în pivniţă. Copiii au umblat prin rachiu şi au pescuit Kloetzerlbrote , prăjiturile şi chiflele , au mâncat pe săturate şi au umplut şi sacii pe care îi aveau pentru ca să le ducă şi părinţilor. De la prăjiturile îmbibate cu alcool au ameţit. Era iarnă. Era zăpadă. Pe drumul de întoarcere către Doman au rămas pe drum, unul după altul , şi au adormit.Un singur băiat a ajuns în Doman. Părinţii au întrebat :"Unde sunt ceilalţi copii ?" El zise : "Dorm pe drum." Atunci s-au dus părinţii după copii şi i-au găsit pe drum, aproape îngheţaţi. Au crezut la început că cine ştie cine i-a otrăvit. Apoi au simţit în respiraţia lor că erau doar ameţiţi de la rachiu.
povestită de Helene Cziczka nascută Stupak , 58 (1956), Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Kloetzerlbrot : pâine cu bucăţi uscate de prune, cireşe nuci , mere şi pere
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu