joi, 23 decembrie 2010

Legende Istorice : Sărbătoarea haiducilor ; Împăratul Iosef printre tâlhari

21. Sărbătoarea haiducilor
 Masivul Semenic este încoronat de trei vârfuri :  Semenic , Gozna şi Nedeia. Dintre cele trei , Nedeia este cel mai îndepărtat şi izolat. Tronează peste o zonă mare , liniştită , nelocuită şi împădurită care coboară către Bozovici şi valea Almajului. Cine se rătăceşte în zona asta nu găseşte aşa uşor ieşirea.
Pe vremuri aici se adunau în fiecare an de ziua Sfântului Gheorghe haiducii din munţii Semenicului , pe Nedeia la o mare sărbătoare.
Veneau din ascunzătorile şi peşterile lor , şi unii veneau din satele şi oraşele unde trăiseră peste iarnă printre oameni, ca servitori şi negustori ambulanţi, şi astfel aflaseră de noi ocazii de jafuri. Ziua de Sfântul Gheorghe, începutul verii, însemna şi pentru haiduci  începutul vieţii libere de tâlhar pe păşunile verzi şi în padurile întunecate ale Semenicului.
În ziua aia ardeau multe focuri mari de tabără pe poiana Nedeii. Ţiganii cântau ca posedaţi. Pe covorul înflorat, moale al păşunii  se învârteau în dans haiducii, unii îmbrăcaţi ţărăneşte , alţii după moda turcească cu turbane cu pene, pantaloni largi şi încinşi cu brâuri încărcate de arme - printre ei şi harambaşi vestiţi -  cu femeile lor , focoasele ţărăncuţe care aveau în ziua aia la gât  şi la mâini bijuterii scumpe şi strălucitoare, furate de la bogaţi. Vinul curgea în râuri şi  pe la focuri se pregăteau  noile jafuri.
De la Nedeie , sărbătoarea haiducilor, şi-a primit vârful de munte numele.


povestită de Ion Şimic, zis Nana Niţă, dulgher , 70 (1942) , Văliug
note Alexander Tietz :
Harambaş ( turcă ) : căpetenie de tâlhari
ziua Sf. Gheorghe : 23 aprilie

Vedere de pe vârful Piatra Nedeii




22. Împăratul Iosef printre tâlhari
Era pe vremea războiului cu turcii. Împăratul Iosef înainta cu trupele sale pe valea Timişului. El însuşi era comandant şi în frunte. Aşa au ajuns până la Dealul Turcului şi aici a plecat împăratul la vânătoare. Nu mai ştiu, era începutul primăverii sau toamnă târzie: oricum căzuse ceva zăpadă. În timpul vânătorii se rătăci şi se pierdu de camarazii săi. Pe când îşi căuta oamenii văzu o licărire de foc. Se apropie  - şi a fost oprit de o strajă a tâlharilor. Împăratul îşi desfăcu mantaua la piept şi se făcu cunoscut. Era harambaşa Petru Vancea care îşi avea tabăra în pădure cu cei cincizeci de oameni ai săi. Soţia lui avea banda ei, tot cincizeci de oameni. El avea tabăra pe o parte a muntelui, ea cu ai ei pe cealaltă. Şi zise femeia:
"Hai să-l omorâm!"
Vancea zise:
"Ba , nu îl omorâm: că nu i-am dat noi viaţa şi nici nu o să i-o luăm."
"Totuşi" zise femeia, "să-l omorâm : din cauza legilor lui rele am devenit noi oameni răi."
Dar el zise :
"Dacă îl ducem la o trupă de-a lui ne va da iertare şi vom putea să trăim din nou printre oameni!"
Ea plecă numaidecât şi se duse la turci să-i anunţe.El îl ridică pe împărat în spate şi plecă cu el. Oamenii lui l-au urmat. Trebuiau să-l poarte pe împărat ca să nu i se recunoască urma ; era zăpadă pe munte şi doar împăratul avea cizme în picioare, toţi ceilalţi aveau opinci. Cei din spate trebuiau să le ţină piept turcilor şi să le întoarcă focul , căci aceştie porniseră puternic pe urmele lor să-l prindă pe împărat. Cu ocoluri mari au coborât cu împăratul  în valea Timişului. Ajunşi acolo l-au lăsat jos pe o piatră de mormânt într-un cimitir părăsit. De aici îşi putea vedea trupele care aveau tabăra în Câmpia Foamei. Atunci binecuvântă locul şi jură să construiască acolo o biserică.
Biserica chiar a fost construită mai târziu. Acum era biserica acolo, dar unde era enoriaşii care să vină la ea? Atunci domnia i-a obligat pe românii din Slatina să treacă la credinţa catolică. Aşa am devenit toţi catolici. Acelora care nu au vrut să-şi lase credinţa le-au fost arse vârfurile degetelor ca să-i oblige. Vancea a primit iertare şi a devenit general. Împăratul nu a rămas mult timp la trupele lui. A murit sau a fost omorât? Nu se ştie unde a ajuns.


povestită de Nicolae Blaj, ţăran, 85 (1942) , Slatina
note Alexander Tietz:
Împăratul Iosef : legenda transpune aventura a doi prinţi habsburgi asupra împăratului Iosef
Vancea : legenda face din caporalul Vancea, care a salvat cei doi prinţi rătăciţi, un harambaş.Petru Vancea a fost înaintat ca "Locotenent al pandurilor" şi mai apoi "Căpitan al miliţei k.u.k. ilirice" (k.k. illyrische Landmilliz). A murit în 1776 la Caransebeş.

joi, 16 decembrie 2010

Legende Istorice : Haina păstorului ; Porcul din valea Buhuiului

19. Haina păstorului
Era un om din Socolari cu oile lui pe dealul cetăţii.Şi cum mergea el aşa cu oile lui, vede o uşă deschisă în stâncă.
A intrat. A ajuns într-o peşteră şi aici era o masă lungă, lungă - bunul Dumnezeu ştie cât de lungă!  La masă şedea un bătrân şi fuma. Păstorul a văzut că nu e de glumă! Peste tot străluceau pietre scumpe , pe podea stăteau banii în grămezi şi dincolo erau rânduri de butoaie cu vin; lemnul doagelor putrezise dar în jurul vinului se formase o coajă tare. Bătrînul zise: " Ia ce vrei, dar grăbeşte-te să ieşi ; în curând se închide muntele şi atunci rămâi aici pe vecie!". Păstorul a luat o mână de bani şi a fugit cât a putut. Când a ieşit muntele s-a închis în urma lui şi i-a prins haina. Omul nu a putut să-şi dea haina jos aşa că îşi scoase cuţitl şi tăie bucata prinsă în stâncă şi aşa reuşi să scape.
Mai târziu a tot căutat locul unde era prinsă bucata de haină în stâncă, dar nu l-a mai putut găsi. Mai mulţi bărbaţi din Socolari s-au adunat şi au vrut să arunce stânca cetăţii în aer, dar judecătorul din Jamu a venit după ei  şi a interzis-o. Nu e voie să arunci în aer stâncile şi nici să dărâmi zidurile cetăţii.

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei.

Cetatea de la Socolari in Google Maps






20. Porcul din valea Buhuiului 
Un băiat caraşovean păzea porcii pe valea Buhuilui, o vale laterală a Caraşului. Într-o zi a observat că vierul lipseşte. Îl caută şi îl caută - degeaba. Deodată a reapărut vierul şi era gras şi mulţumit ; se vedea că e sătul. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele următoare. Vierul dispărea o vreme şi apoi apărea din nou şi era sătul!
Într-o zi băiatul nu îl mai scăpă din ochi. Şi atunci văzu cum vierul intră print-o gaură în munte. Băiatul se târâ după el. A trebuit să intre pe burtă că gaura era joasă. Dar în curând se lărgea  şi ajunse într-un gang şi după aia într-o sală mare. Aici curgea o apă limpede prin peşteră. Pe un mal al apei erau  grămezi mari de ovăz , grâu şi porumb ; şi la astea se deda porcul. Pe cealaltă parte erau trei ceaune cu bani. În primul erau bani de cupru , în al doilea de argint şi în al treilea de aur; toate trei pline cu vârf. Deodată apăru în faţa băiatului un bătrân cu barbă albă  şi îi arătă cu un gest prietenos spre comori : putea să ia din ele cât vroia. Era un om fermecat, paznicul comorii. Băiatul îşi luă o mână din fiecare ceaun şi ieşi din peşteră. Acasă îi povesti gazdei sale ce păţise. Acesta nu îi mai dădu pace : să îl ducă la gaură ; el dă boi, căruţe şi saci şi banii îi împart între ei doi. Băiatul îl duse la peşteră. Când gazda văzu banii se trezi în el o lăcomie fără margini. Cu toate că acolo erau bani să ajungă la tot satul el jindui şi la partea băiatului. L-a omorât - din lăcomie. Apoi a umplut sacii  şi a vrut să plece. Când ajunse la ieşire muntele se închise. N-a mai putut să iasă şi a pierit în mod mizerabil.

povestită după Katitsch , ţăran (81) , 1942 , Caraşova

marți, 14 decembrie 2010

Legende istorice : Comoara din Piatra Albă

18. Comoara din Piatra Albă
În anul 1850 Joseph Windhager şi fii săi  Ludwig şi Ferdinand au ars var în Piatra Albă. În timpul lucrului Ferdinand a dat de o placă de ardezie.  Pe când se pregătea să o spargă cu târnăcopul îl năpădi întrebarea: cum a ajuns placa de ardezie între bucăţile de calcar?  Dând-o la  parte cu grijă a descoperit un vas obişnuit de lut în care erau ascunse circa cinczeci de monede din argint şi cupru ce păreau tăiate cu dalta, cu inscripţii turceşti. Preotul catolic de atunci din Văliug i-a dat găsitorului un ceas de argint care să-i amintească toată viaţa ( a trăit 56 de ani) de această întâmplare.
Este ciudat că locuitorii din Cuptoare care transportau varul obţinut aici povesteau dintotdeauna că în locul ăla a fost îngropată, mai bine zis ascunsă, o cantitate de bani considerabilă de către turci ;  tradiţia zicea aşa :" plecând de la cei trei stejari apropiaţi , de la cel din mijloc la o distanţă de treizeci de paşi sunt de găsit banii." Cât de exactă a fost informaţia se vede din faptul că vasul cu bani a fost găsit într-adevăr la treizeci de paşi de stejarul din mijloc, doar că înainte se căutase în direcţia opusă.
Treizeci de ani mai târziu , în 1880, minerul din Secu Johann Sonntag a făcut celebra sa descoperire. Cu ocazia unei excursii prin pădurile din zona Piatra Albă , la Capul Baciului, la jumătatea distanţei de localitatea Secu, circa doi kilometri la sud-est,  cu bastonul de plimbare a deranjat o grămadă formată din frunze parţial putrezite şi pământ ,în care erau amestecate monede de argint ; după o căutare în adevăratul sens al cuvântului pe o suprafaţă mai mare a mai găsit încă multe altele.
Din moment ce monedele erau la suprafaţă şi împrăştiate se poate bănui că au fost iniţial ascunse întru-un trunchi de copac care după ce s-a uscat s-a prăbuşit a făcut ca banii să se împrăştie şi să se amestece cu pământul. Din monedele găsite , episcopul Alexander Bonnaz a achiziţionat circa cinci sute de bucăţi: multe altele sunt în posesia unor muzee, şcoli sau colecţionari.
După ce s-a răspândit zvonul că Sonntag a găsit monede romane pe Piatra Albă , tatăl meu şi cu mine ne-am dus la locul descoperirii. Tatăl meu vroia să vadă dacă nu era acelaşi loc unde fratele său găsise banii turceşti. Nu era cazul şi atunci tatăl meu m-a dus şi în acel loc.
Din cei trei stejari nu mai rămăseseră decât trunchiurile goale , pline de muşchi şi frunze uscate şi când ne-am apropiat am văzut pe primul trunchi un şarpe gri , aproape alb care îşi scotea limba sâsâind către noi. Scârbiţi ne-am întors către celelalte două trunchiuri : la fiecare aceeaşi imagine. Plini de dezgust şi din partea mea cu un sentiment, ce în general se numeşte frică superstiţiosă , am părăsit locul.
M-am gândit de multe ori după aia dacă nu mi se oferise cumva şansa să câştig o comoară  dacă aş fi avut curajul să mă lupt cu cei trei balauri.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.


nota Alexander Tietz :
Piatra Albă - o stâncă învăluită de legende pe drumul Reşiţa - Văliug. Datorită formei sale marcante şi poziţiei dominante era uşor  de recunoscut şi era folosită pe timp de război ca ascunzătoare  de fugarii care aveau de  îngropat  bani .

Capul Baciului - şa şi cumpănă a apelor între Reşiţa şi Comarnic. 

Piatra Albă

luni, 6 decembrie 2010

Legende Istorice : Calul cumpărat de Liuba ; Clopotul de veghe ; De ce vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte; Cămila

14. Calul cumpărat de Liuba
În vremurile vechi un om din satul Maidan a fost prins de turci şi dus în robie. Acolo a devenit turc : a luat credinţa şi legea lor. După treisprezece ani s-a întors din captivitate.  Cei doi fii ai săi crescuseră între timp şi erau flăcai.
Mai trăia încă şi bătrânul tată al omului. Acestă nu îl lăsă pe fiul său renegat, care devenise turc, să treacă pragul casei : a trebuit să doarmă în grajd.
În ziua următoare omul îi zise fiului său mai mare , Lup :
"Ia punga asta cu bani, du-te la Biserica Albă în oraş şi cumpără un cal; vreau să merg la vlădica din Pancevo şi să mă dezic de credinţa turcească."
Fiul cel mare zise:
"Tată , nu merg ; mă tem de turcii din cetate , că mă prind şi mă omoară."
Cel mai tânăr, Liuba pe nume , zise :
"Dă-mi mie punga, tată, că merg eu."
Tatăl nu a vrut să-l lase pe cel tânăr ; îi părea prea fraged şi lipsit de experienţă, dar feciorul lua cu forţa punga de bani şi se pregăti de drum. Şi-a tăiat un toiag, mama i-a dat o traistă cu ceva mâncare , banii îi ascunse sub cămaşă şi plecă.Dar băiatul nu era aşa de lipsit de experienţă cum îl credea tatăl său. El ştia bine felul turcilor. Ştia că turcii , cu toată cruzimea lor, ţineau la onoare şi loialitate; că zicătoarea : "Un om , un cuvânt" era valabilă şi la ei şi că nu le era permis să-şi retragă cuvântul dat. Pe drumul spre oraş se întâlni cu un turc călare pe un cal arab pur-sânge. Băiatul îl salută pe turc şi îl întrebă dacă nu vinde calul. Turcul râse de băieţandrul care vroia să  cumpere calul. Îl întrebă :
"Ai atâţia bani să cumperi calul?"
"Desigur" răspunse băiatul mîndru.
Turcului îi plăcu de băiat. Se apucă să glumească cu el. Îi spuse un preţ peste măsură de mare :
"Calul  costă o mie de taleri."
"Nu am atâţia bani."
Turcul rânji.
" Pentru tine îl dau mai ieftin. Pentru tine e , să zicem , treizeci de taleri."
A spus în glumă preţul acesta mic pentru că nu credea că băiatul are bani la el. Acesta îi luă cuvântul drept bun. Îi întinse punga cu bani : " Bun! Aici ai treizeci de taleri."
Turcul trebui să îşi ţină cuvântul. Nu mai avea ce face dacă nu vroia să-şi încalce cuvântul dat băiatului , şi anume să-i dea calul pe treizeci de taleri.
Băiatul îi duse calul tatălui său.


de Sofronie Liuba , învăţător din Maidan ( repovestită după cartea lui S. Liuba : Topografia satului şi hotarului Maidan, 1895)

15. Clopotul de veghe
În vremurile vechi era pe valea Buhuiului un sat care a fost mutat mai târziu la Caraşova. Satul Caraşova era aşadar mai demult pe valea Buhuiului. Se mai ştie locul unde au fost casele vechiului sat ; era şi o moară şi un  atelier  de tăiat lemne. În apa Buhuiului s-a găsit un clopot de fontă ; azi e în clopotniţa de pe dealul Capelei din Caraşova.
O culme din apropierea vechiului sat se numeşte Straja. De aici priveau străjerii în ţinut. Când se apropiau turcii dădeau un semn din clopot şi atunci oamenii îţi ascundea recolta şi tot avutul şi bunurile  în peşteră iar ei fugeau în păduri.Uneori trebuiau să stea mai mult timp în pădure şi atunci  se hrăneau sărăcăcios cu scoarţa de fag, din care făceau făină măcinând-o între pietre.

repovestită după nişte bătrâni caraşoveni care stăteau duminică, pe o bancă, sub  platani (1942)

peştera Buhui


16.De ce vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte
Îmi amintesc ca prin vis.Mi-a povestit bunica mea, care avea optzeci de ani : a fost o molimă şi toată lumea a pierit. Numai un băiat şi o fată au rămas în viaţă. Ei au rămas împreună şi au făcut un sat nou. Aşa a apărut Iabalcea; băiatul a bătut aici primul ţăruş în pământ.A fost acum mulţi, mulţi ani...
Şi băiatul era român şi fata era caraşoveană ( sau invers, nu îmi mai amintesc). De aia vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte. Din cele şapte sate al nostru este cel mai mic şi doar noi vorbim româneşte. Eu ştiu şi caraşoveneşte, dar numai câteva vorbe, nu mult.

după povestirea unui cioban bătrân de pe dealurile din Iabalcea ( 1957 ) (v. şi Peştera Ciumei)
notă: caraşoveni = croaţi

17.Cămila
Era în satul Maidan lângă Oraviţa o familie de ţărani bogaţi; de ei se zicea că bogăţia le-a adus-o o cămilă.În capătul de vest al satului este un loc gol care se cheamă Cetate.Aici a fost odată o fortăreaţă turcească în care stătea o căpetenie turcească, un bei. Când turcii au fost alungaţi din ţară a trebuit şi beiul cu oamenii săi să lase fortăreaţa. Din cetate pornea un drum către apus, peste dealuri , afară în câmpie.Îi zicea drumul Turcului. Ţăranul din Maidan Iurgiu Liuba îşi avea câmpul lângă acest drum. Într-o seară îşi lucra pământul - era deja către seară- când pe drum veni dinspre vest o cămilă. Avea căpăstru magnific , lucrat cu aur şi pe spate era încărcată cu saci şi baloţi. Ţăranul era singur pe câmp.A prins cămila , i-a luat încărcătura şi a gonit-o. Sacii şi baloţii erau plini de lucruri preţioase : erau vase de aur şi argint, pietre scumpe, bijuterii , covoare - şi doi saci doar cu taleri şi ducaţi de aur. Nu poate fi decât aşa :cămila a fost a beiului turc.Beiul a căzut într-o luptă în timpul retragerii şi cămila a fugit  înapoi către fortăreaţă, fost locuinţă a stăpânului ei.

satul Maidan ( azi Brădişorul de Jos ) în  Harta Iosefină a Banatului, 1769-72

de Sofronie Liuba , învăţător din Maidan ( repovestită după cartea lui S. Liuba : Topografia satului şi hotarului Maidan, 1895)