vineri, 25 martie 2011

II. Poveştile colonizării : Mandelbaum

38. Mandelbaum 
Minerii îşi construiau casele în general în rânduri,pe deal, aproape de gurile de mină.
Casele minerilor din localităţile miniere mai vechi ale Banatului erau construite toate după acelaşi tip. Casa avea în general două camere. În mijloc era bucătăria şi la stânga şi la dreapta era câte o cameră. Din stradă se ajungea, urcând una sau două trepte de piatră, prin uşa de la stradă direct în bucătărie. Uşa de la stradă era împărţită în două. Partea de jos se ţinea închisă ca orătăniile să nu intre în casă ; partea de sus se ţinea deschisă ca să iasă fumul; prin partea deschisă de sus se privea şi în stradă. În bucătărie era cuptorul zidit, deschis şi sub placa de lui metal  se afla cuptorul de copt. Înainte de mersul la culcare se acoperea jarul cu cenuşă şi dimineaţa acesta se descopera şi se înteţea din nou. Ca şi copil mă strecuram din pat, mă aşezam pe marginea de piatră a cuptorului şi o priveam pe mama mea care lucra la foc. Deasupra cuptorului deschis era evacuarea deschisă a fumului.Învelişul  gurii de fum se sprijinea pe trei laturi  pe cei trei pereţi ai bucătăriei; doar la partea din faţă era între captarea fumului şi peretele casei un plafon de cam un metru, în care era trapa prin care se ajungea în pod; pe partea din faţă coşul se sprijinea pe o grindă , care se numea Mantelbaum (se zicea "Mandelbaum" - lemnul învelişului). În fiecarea cameră era o sobă metalică, care era încălzită din bucătărie şi de la fiecare mergea o ţeavă în coşul deschis.
Pereţii erau din lut; nu era podea de scândură. Aveam într-o cameră un divan, trei paturi, o masă, un ceas de perete din Schwarzwald şi două, trei colivii cu păsări. Cealaltă cameră nu era încălzită iarna. Aici era un dulap, un corp cu sertare , o oglindă; aici se punea de Crăciun bradul.


Anina



povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.

luni, 14 martie 2011

II. Poveştile colonizării : Strada Principală

 37.Strada Prinicpală
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor,  Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf  (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului  produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
 Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani,  la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904  administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile  de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.


povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

Reşiţa la începutul sec. XX

joi, 10 martie 2011

II. Poveştile colonizării: Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?

36. Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?
În anii 90 (ai secolului XIX- n.tr.)  printre clienţii permanenţi ai Uzinelor din Reşiţa se afla Arsenalul Marinei din Pola.  Pentru preluarea lucrărilor terminate veneau de obicei specialişti la Reşiţa.
Aşa a fost trimis la Reşiţa un tânăr inginer de marină, născut la Viena, să preia lucrările de topitorie comandate. Când inginerul şi-a primit ordinele s-a dus la şeful său şi l-a întrebat:
"Unde se află totuşi Reşiţa asta?"
Şeful, care mai fusese de câteva ori acolo, ştia exact:
"Asta e mult după Budapesta, aproape de Asia." "Şi cum se ajunge acolo?"
"De la Budapesta mergeţi tot mai departe  până ajungeţi la o staţie care se cheamă Bocşa. Aici calea ferată a statului se termină. Acolo e o gheretă de scânduri şi înăuntru stă un om cu o lanternă. Pe acela îl întrebaţi de trenuleţul care merge la Reşiţa. Dacă totul merge bine vă iau cu ei chiar în seara aia şi până la miezul nopţii sunteţi în Reşiţa. De acolo nu se poate merge mai departe. Acolo sunteţi la capătul lumii. Când coborâţi din tren aveţi grijă cum ieşiţi dintre şine. De la marginea staţiei de tren se coboară o bucată foarte abrupt şi mai e şi un ochi de apă mare, mlăştinoasă, acolo, de trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în el ; din ăla nu vă mai scoate nimeni, pentru că nu e iluminare şi nici poliţie acolo."
Cu aceste sfaturi bătrânul l-a îngrijorat pe tânăr. Acela s-a gîndit : " Asta va fi o aventură! O călătorie în sălbăticie!"
Şi totul a fost cum a descris şeful. S-a potrivit totul : de la omul cu lanterna din ghereta de scânduri până la balta mlăştinoasă. Asta a povestit chiar inginerul mai târziu, în Reşiţa.
În ziua de după sosire a avut deja impresii mai prietenoase. A observat aşezarea pitorească a locului în valea închisă: pe o parte înălţimi împădurite; pe cealaltă se mulau pe pante trei rânduri de căsuţe muncitoreşti curăţele.Deasupra, pe vârful înverzit, păştea, abia vizibilă , o turmă de vaci. Ca şi un puls tunător al fabricii  se auzeau la intervale regulate loviturile ciocanului cu aburi. A observat că şi aici trăiesc germani, peste tot auzea  limba sa natală.
După ce a făcut în laborator proba de material l-a întrebat pe laborantul Bartl dacă există în localitate o formaţie muzicală. " Da , avem o formaţie a fabricii. Chair eu cânt la flaut." Atunci a întrebat imediat dacă poate participa la o repetiţie. Vienezul era muzical.  A asculatat o repetiţie şi i-a plăcut. A invitat câţiva dintre muzicanţi la el şi au făcut împreună muzică în Camera de Intervenienţi.
"Îmi amintesc bine" a încheiat bătrânul Bartl povestea sa "am cîntat trio-ul de Beethoven. Vienezul la vioară, eu la flaut şi Schrittwieser Leopold la violă ."


povestită de Joseph Bartl, laborant de uzină (pensionat) , 82 (1954) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Cameră de Intervenienţi ( Intervenientenzimmer) : cameră de oaspeţi a fabricii

                                                        trio-ul de beethoven

Reşiţa la începutul sec. XX