Legende Istorice : Sărbătoarea haiducilor ; Împăratul Iosef printre tâlhari

21. Sărbătoarea haiducilor
 Masivul Semenic este încoronat de trei vârfuri :  Semenic , Gozna şi Nedeia. Dintre cele trei , Nedeia este cel mai îndepărtat şi izolat. Tronează peste o zonă mare , liniştită , nelocuită şi împădurită care coboară către Bozovici şi valea Almajului. Cine se rătăceşte în zona asta nu găseşte aşa uşor ieşirea.
Pe vremuri aici se adunau în fiecare an de ziua Sfântului Gheorghe haiducii din munţii Semenicului , pe Nedeia la o mare sărbătoare.
Veneau din ascunzătorile şi peşterile lor , şi unii veneau din satele şi oraşele unde trăiseră peste iarnă printre oameni, ca servitori şi negustori ambulanţi, şi astfel aflaseră de noi ocazii de jafuri. Ziua de Sfântul Gheorghe, începutul verii, însemna şi pentru haiduci  începutul vieţii libere de tâlhar pe păşunile verzi şi în padurile întunecate ale Semenicului.
În ziua aia ardeau multe focuri mari de tabără pe poiana Nedeii. Ţiganii cântau ca posedaţi. Pe covorul înflorat, moale al păşunii  se învârteau în dans haiducii, unii îmbrăcaţi ţărăneşte , alţii după moda turcească cu turbane cu pene, pantaloni largi şi încinşi cu brâuri încărcate de arme - printre ei şi harambaşi vestiţi -  cu femeile lor , focoasele ţărăncuţe care aveau în ziua aia la gât  şi la mâini bijuterii scumpe şi strălucitoare, furate de la bogaţi. Vinul curgea în râuri şi  pe la focuri se pregăteau  noile jafuri.
De la Nedeie , sărbătoarea haiducilor, şi-a primit vârful de munte numele.


povestită de Ion Şimic, zis Nana Niţă, dulgher , 70 (1942) , Văliug
note Alexander Tietz :
Harambaş ( turcă ) : căpetenie de tâlhari
ziua Sf. Gheorghe : 23 aprilie

Vedere de pe vârful Piatra Nedeii

22. Împăratul Iosef printre tâlhari
Era pe vremea războiului cu turcii. Împăratul Iosef înainta cu trupele sale pe valea Timişului. El însuşi era comandant şi în frunte. Aşa au ajuns până la Dealul Turcului şi aici a plecat împăratul la vânătoare. Nu mai ştiu, era începutul primăverii sau toamnă târzie: oricum căzuse ceva zăpadă. În timpul vânătorii se rătăci şi se pierdu de camarazii săi. Pe când îşi căuta oamenii văzu o licărire de foc. Se apropie  - şi a fost oprit de o strajă a tâlharilor. Împăratul îşi desfăcu mantaua la piept şi se făcu cunoscut. Era harambaşa Petru Vancea care îşi avea tabăra în pădure cu cei cincizeci de oameni ai săi. Soţia lui avea banda ei, tot cincizeci de oameni. El avea tabăra pe o parte a muntelui, ea cu ai ei pe cealaltă. Şi zise femeia:
"Hai să-l omorâm!"
Vancea zise:
"Ba , nu îl omorâm: că nu i-am dat noi viaţa şi nici nu o să i-o luăm."
"Totuşi" zise femeia, "să-l omorâm : din cauza legilor lui rele am devenit noi oameni răi."
Dar el zise :
"Dacă îl ducem la o trupă de-a lui ne va da iertare şi vom putea să trăim din nou printre oameni!"
Ea plecă numaidecât şi se duse la turci să-i anunţe.El îl ridică pe împărat în spate şi plecă cu el. Oamenii lui l-au urmat. Trebuiau să-l poarte pe împărat ca să nu i se recunoască urma ; era zăpadă pe munte şi doar împăratul avea cizme în picioare, toţi ceilalţi aveau opinci. Cei din spate trebuiau să le ţină piept turcilor şi să le întoarcă focul , căci aceştie porniseră puternic pe urmele lor să-l prindă pe împărat. Cu ocoluri mari au coborât cu împăratul  în valea Timişului. Ajunşi acolo l-au lăsat jos pe o piatră de mormânt într-un cimitir părăsit. De aici îşi putea vedea trupele care aveau tabăra în Câmpia Foamei. Atunci binecuvântă locul şi jură să construiască acolo o biserică.
Biserica chiar a fost construită mai târziu. Acum era biserica acolo, dar unde era enoriaşii care să vină la ea? Atunci domnia i-a obligat pe românii din Slatina să treacă la credinţa catolică. Aşa am devenit toţi catolici. Acelora care nu au vrut să-şi lase credinţa le-au fost arse vârfurile degetelor ca să-i oblige. Vancea a primit iertare şi a devenit general. Împăratul nu a rămas mult timp la trupele lui. A murit sau a fost omorât? Nu se ştie unde a ajuns.


povestită de Nicolae Blaj, ţăran, 85 (1942) , Slatina
note Alexander Tietz:
Împăratul Iosef : legenda transpune aventura a doi prinţi habsburgi asupra împăratului Iosef
Vancea : legenda face din caporalul Vancea, care a salvat cei doi prinţi rătăciţi, un harambaş.Petru Vancea a fost înaintat ca "Locotenent al pandurilor" şi mai apoi "Căpitan al miliţei k.u.k. ilirice" (k.k. illyrische Landmilliz). A murit în 1776 la Caransebeş.

Legende Istorice : Haina păstorului ; Porcul din valea Buhuiului

19. Haina păstorului
Era un om din Socolari cu oile lui pe dealul cetăţii.Şi cum mergea el aşa cu oile lui, vede o uşă deschisă în stâncă.
A intrat. A ajuns într-o peşteră şi aici era o masă lungă, lungă - bunul Dumnezeu ştie cât de lungă!  La masă şedea un bătrân şi fuma. Păstorul a văzut că nu e de glumă! Peste tot străluceau pietre scumpe , pe podea stăteau banii în grămezi şi dincolo erau rânduri de butoaie cu vin; lemnul doagelor putrezise dar în jurul vinului se formase o coajă tare. Bătrînul zise: " Ia ce vrei, dar grăbeşte-te să ieşi ; în curând se închide muntele şi atunci rămâi aici pe vecie!". Păstorul a luat o mână de bani şi a fugit cât a putut. Când a ieşit muntele s-a închis în urma lui şi i-a prins haina. Omul nu a putut să-şi dea haina jos aşa că îşi scoase cuţitl şi tăie bucata prinsă în stâncă şi aşa reuşi să scape.
Mai târziu a tot căutat locul unde era prinsă bucata de haină în stâncă, dar nu l-a mai putut găsi. Mai mulţi bărbaţi din Socolari s-au adunat şi au vrut să arunce stânca cetăţii în aer, dar judecătorul din Jamu a venit după ei  şi a interzis-o. Nu e voie să arunci în aer stâncile şi nici să dărâmi zidurile cetăţii.

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei.

Cetatea de la Socolari in Google Maps

20. Porcul din valea Buhuiului 
Un băiat caraşovean păzea porcii pe valea Buhuilui, o vale laterală a Caraşului. Într-o zi a observat că vierul lipseşte. Îl caută şi îl caută - degeaba. Deodată a reapărut vierul şi era gras şi mulţumit ; se vedea că e sătul. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele următoare. Vierul dispărea o vreme şi apoi apărea din nou şi era sătul!
Într-o zi băiatul nu îl mai scăpă din ochi. Şi atunci văzu cum vierul intră print-o gaură în munte. Băiatul se târâ după el. A trebuit să intre pe burtă că gaura era joasă. Dar în curând se lărgea  şi ajunse într-un gang şi după aia într-o sală mare. Aici curgea o apă limpede prin peşteră. Pe un mal al apei erau  grămezi mari de ovăz , grâu şi porumb ; şi la astea se deda porcul. Pe cealaltă parte erau trei ceaune cu bani. În primul erau bani de cupru , în al doilea de argint şi în al treilea de aur; toate trei pline cu vârf. Deodată apăru în faţa băiatului un bătrân cu barbă albă  şi îi arătă cu un gest prietenos spre comori : putea să ia din ele cât vroia. Era un om fermecat, paznicul comorii. Băiatul îşi luă o mână din fiecare ceaun şi ieşi din peşteră. Acasă îi povesti gazdei sale ce păţise. Acesta nu îi mai dădu pace : să îl ducă la gaură ; el dă boi, căruţe şi saci şi banii îi împart între ei doi. Băiatul îl duse la peşteră. Când gazda văzu banii se trezi în el o lăcomie fără margini. Cu toate că acolo erau bani să ajungă la tot satul el jindui şi la partea băiatului. L-a omorât - din lăcomie. Apoi a umplut sacii  şi a vrut să plece. Când ajunse la ieşire muntele se închise. N-a mai putut să iasă şi a pierit în mod mizerabil.

povestită după Katitsch , ţăran (81) , 1942 , Caraşova

Legende istorice : Comoara din Piatra Albă

18. Comoara din Piatra Albă
În anul 1850 Joseph Windhager şi fii săi  Ludwig şi Ferdinand au ars var în Piatra Albă. În timpul lucrului Ferdinand a dat de o placă de ardezie.  Pe când se pregătea să o spargă cu târnăcopul îl năpădi întrebarea: cum a ajuns placa de ardezie între bucăţile de calcar?  Dând-o la  parte cu grijă a descoperit un vas obişnuit de lut în care erau ascunse circa cinczeci de monede din argint şi cupru ce păreau tăiate cu dalta, cu inscripţii turceşti. Preotul catolic de atunci din Văliug i-a dat găsitorului un ceas de argint care să-i amintească toată viaţa ( a trăit 56 de ani) de această întâmplare.
Este ciudat că locuitorii din Cuptoare care transportau varul obţinut aici povesteau dintotdeauna că în locul ăla a fost îngropată, mai bine zis ascunsă, o cantitate de bani considerabilă de către turci ;  tradiţia zicea aşa :" plecând de la cei trei stejari apropiaţi , de la cel din mijloc la o distanţă de treizeci de paşi sunt de găsit banii." Cât de exactă a fost informaţia se vede din faptul că vasul cu bani a fost găsit într-adevăr la treizeci de paşi de stejarul din mijloc, doar că înainte se căutase în direcţia opusă.
Treizeci de ani mai târziu , în 1880, minerul din Secu Johann Sonntag a făcut celebra sa descoperire. Cu ocazia unei excursii prin pădurile din zona Piatra Albă , la Capul Baciului, la jumătatea distanţei de localitatea Secu, circa doi kilometri la sud-est,  cu bastonul de plimbare a deranjat o grămadă formată din frunze parţial putrezite şi pământ ,în care erau amestecate monede de argint ; după o căutare în adevăratul sens al cuvântului pe o suprafaţă mai mare a mai găsit încă multe altele.
Din moment ce monedele erau la suprafaţă şi împrăştiate se poate bănui că au fost iniţial ascunse întru-un trunchi de copac care după ce s-a uscat s-a prăbuşit a făcut ca banii să se împrăştie şi să se amestece cu pământul. Din monedele găsite , episcopul Alexander Bonnaz a achiziţionat circa cinci sute de bucăţi: multe altele sunt în posesia unor muzee, şcoli sau colecţionari.
După ce s-a răspândit zvonul că Sonntag a găsit monede romane pe Piatra Albă , tatăl meu şi cu mine ne-am dus la locul descoperirii. Tatăl meu vroia să vadă dacă nu era acelaşi loc unde fratele său găsise banii turceşti. Nu era cazul şi atunci tatăl meu m-a dus şi în acel loc.
Din cei trei stejari nu mai rămăseseră decât trunchiurile goale , pline de muşchi şi frunze uscate şi când ne-am apropiat am văzut pe primul trunchi un şarpe gri , aproape alb care îşi scotea limba sâsâind către noi. Scârbiţi ne-am întors către celelalte două trunchiuri : la fiecare aceeaşi imagine. Plini de dezgust şi din partea mea cu un sentiment, ce în general se numeşte frică superstiţiosă , am părăsit locul.
M-am gândit de multe ori după aia dacă nu mi se oferise cumva şansa să câştig o comoară  dacă aş fi avut curajul să mă lupt cu cei trei balauri.

povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.


nota Alexander Tietz :
Piatra Albă - o stâncă învăluită de legende pe drumul Reşiţa - Văliug. Datorită formei sale marcante şi poziţiei dominante era uşor  de recunoscut şi era folosită pe timp de război ca ascunzătoare  de fugarii care aveau de  îngropat  bani .
Capul Baciului - şa şi cumpănă a apelor între Reşiţa şi Comarnic. 

Piatra Albă

Legende Istorice : Calul cumpărat de Liuba ; Clopotul de veghe ; De ce vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte; Cămila

14. Calul cumpărat de Liuba
În vremurile vechi un om din satul Maidan a fost prins de turci şi dus în robie. Acolo a devenit turc : a luat credinţa şi legea lor. După treisprezece ani s-a întors din captivitate.  Cei doi fii ai săi crescuseră între timp şi erau flăcai.
Mai trăia încă şi bătrânul tată al omului. Acestă nu îl lăsă pe fiul său renegat, care devenise turc, să treacă pragul casei : a trebuit să doarmă în grajd.
În ziua următoare omul îi zise fiului său mai mare , Lup :
"Ia punga asta cu bani, du-te la Biserica Albă în oraş şi cumpără un cal; vreau să merg la vlădica din Pancevo şi să mă dezic de credinţa turcească."
Fiul cel mare zise:
"Tată , nu merg ; mă tem de turcii din cetate , că mă prind şi mă omoară."
Cel mai tânăr, Liuba pe nume , zise :
"Dă-mi mie punga, tată, că merg eu."
Tatăl nu a vrut să-l lase pe cel tânăr ; îi părea prea fraged şi lipsit de experienţă, dar feciorul lua cu forţa punga de bani şi se pregăti de drum. Şi-a tăiat un toiag, mama i-a dat o traistă cu ceva mâncare , banii îi ascunse sub cămaşă şi plecă.Dar băiatul nu era aşa de lipsit de experienţă cum îl credea tatăl său. El ştia bine felul turcilor. Ştia că turcii , cu toată cruzimea lor, ţineau la onoare şi loialitate; că zicătoarea : "Un om , un cuvânt" era valabilă şi la ei şi că nu le era permis să-şi retragă cuvântul dat. Pe drumul spre oraş se întâlni cu un turc călare pe un cal arab pur-sânge. Băiatul îl salută pe turc şi îl întrebă dacă nu vinde calul. Turcul râse de băieţandrul care vroia să  cumpere calul. Îl întrebă :
"Ai atâţia bani să cumperi calul?"
"Desigur" răspunse băiatul mîndru.
Turcului îi plăcu de băiat. Se apucă să glumească cu el. Îi spuse un preţ peste măsură de mare :
"Calul  costă o mie de taleri."
"Nu am atâţia bani."
Turcul rânji.
" Pentru tine îl dau mai ieftin. Pentru tine e , să zicem , treizeci de taleri."
A spus în glumă preţul acesta mic pentru că nu credea că băiatul are bani la el. Acesta îi luă cuvântul drept bun. Îi întinse punga cu bani : " Bun! Aici ai treizeci de taleri."
Turcul trebui să îşi ţină cuvântul. Nu mai avea ce face dacă nu vroia să-şi încalce cuvântul dat băiatului , şi anume să-i dea calul pe treizeci de taleri.
Băiatul îi duse calul tatălui său.


de Sofronie Liuba , învăţător din Maidan ( repovestită după cartea lui S. Liuba : Topografia satului şi hotarului Maidan, 1895)

15. Clopotul de veghe
În vremurile vechi era pe valea Buhuiului un sat care a fost mutat mai târziu la Caraşova. Satul Caraşova era aşadar mai demult pe valea Buhuiului. Se mai ştie locul unde au fost casele vechiului sat ; era şi o moară şi un  atelier  de tăiat lemne. În apa Buhuiului s-a găsit un clopot de fontă ; azi e în clopotniţa de pe dealul Capelei din Caraşova.
O culme din apropierea vechiului sat se numeşte Straja. De aici priveau străjerii în ţinut. Când se apropiau turcii dădeau un semn din clopot şi atunci oamenii îţi ascundea recolta şi tot avutul şi bunurile  în peşteră iar ei fugeau în păduri.Uneori trebuiau să stea mai mult timp în pădure şi atunci  se hrăneau sărăcăcios cu scoarţa de fag, din care făceau făină măcinând-o între pietre.

repovestită după nişte bătrâni caraşoveni care stăteau duminică, pe o bancă, sub  platani (1942)

peştera Buhui

16.De ce vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte
Îmi amintesc ca prin vis.Mi-a povestit bunica mea, care avea optzeci de ani : a fost o molimă şi toată lumea a pierit. Numai un băiat şi o fată au rămas în viaţă. Ei au rămas împreună şi au făcut un sat nou. Aşa a apărut Iabalcea; băiatul a bătut aici primul ţăruş în pământ.A fost acum mulţi, mulţi ani...
Şi băiatul era român şi fata era caraşoveană ( sau invers, nu îmi mai amintesc). De aia vorbesc caraşovenii din Iabalcea româneşte. Din cele şapte sate al nostru este cel mai mic şi doar noi vorbim româneşte. Eu ştiu şi caraşoveneşte, dar numai câteva vorbe, nu mult.

după povestirea unui cioban bătrân de pe dealurile din Iabalcea ( 1957 ) (v. şi Peştera Ciumei)
notă: caraşoveni = croaţi

17.Cămila
Era în satul Maidan lângă Oraviţa o familie de ţărani bogaţi; de ei se zicea că bogăţia le-a adus-o o cămilă.În capătul de vest al satului este un loc gol care se cheamă Cetate.Aici a fost odată o fortăreaţă turcească în care stătea o căpetenie turcească, un bei. Când turcii au fost alungaţi din ţară a trebuit şi beiul cu oamenii săi să lase fortăreaţa. Din cetate pornea un drum către apus, peste dealuri , afară în câmpie.Îi zicea drumul Turcului. Ţăranul din Maidan Iurgiu Liuba îşi avea câmpul lângă acest drum. Într-o seară îşi lucra pământul - era deja către seară- când pe drum veni dinspre vest o cămilă. Avea căpăstru magnific , lucrat cu aur şi pe spate era încărcată cu saci şi baloţi. Ţăranul era singur pe câmp.A prins cămila , i-a luat încărcătura şi a gonit-o. Sacii şi baloţii erau plini de lucruri preţioase : erau vase de aur şi argint, pietre scumpe, bijuterii , covoare - şi doi saci doar cu taleri şi ducaţi de aur. Nu poate fi decât aşa :cămila a fost a beiului turc.Beiul a căzut într-o luptă în timpul retragerii şi cămila a fugit  înapoi către fortăreaţă, fost locuinţă a stăpânului ei.

satul Maidan ( azi Brădişorul de Jos ) în  Harta Iosefină a Banatului, 1769-72

de Sofronie Liuba , învăţător din Maidan ( repovestită după cartea lui S. Liuba : Topografia satului şi hotarului Maidan, 1895)

Legende Istorice: Cetatea Caraşovei

13. Cetatea Caraşovei
Am auzit-o ca în vis.....pe vremurile vechi era turcul pe aici. Turcul era peste tot. Era şi în fortăreaţă, în cetăţuie - de îi zice : "Grad". Dar asta a fost acum mulţi ani lungi! Eu nu am trăit-o : am auzit-o de la bătrâni. Mai stau încă ceva ziduri din cetăţuie. Ai fost acolo?  Cetatea a fost construită cu vin! În mortar au amestecat vin şi lapte! De aia e mortarul aşa de tare - nu poţi să scoţi nici o piatră. E mai tare ca betonul!

*

Turcii erau răi. Aveau câini cu care simţeau oamenii. Le luau totul oamenilor. Dacă le plăcea o femeie trimiteau soldaţi după ea . o furau şi nimeni nu mai auzea de ea. De asta se mai zice şi azi :" Nu fugi aşa, că nu vin turcii după tine!"  După atâtea veacuri s-a păstrat vorba asta. Atât de greu oropseau turcii lumea!

*

În cetate şedea un paşă. Era cel mai înalt printre ei. Sătenii erau obligaţi, când fetele lor aveau doisprezece ani, erau bune de măritat, să le ducă  în cetate şi turcii îşi făceau poftele cu ele. Cel mai rău lucru era că taţii trebuiau chiar ei să-şi conducă fetele în cetate.Şi băieţi trebuiau să dea oamenii. Le era foarte greu dar trebuiau să o facă. Când mergea turcul la Giurgiova să stângă dările, căruţa lui era trasă de oameni. În locul cailor erau patru săteni înhămaţi la căruţă. Turcul stătea în căruţă şi mâna cu biciul : hitt!hitt! Şi de acolo trebuiau să îl tragă înapoi în cetate.

*

Se vede şi astăzi puţul fântânii din cetate. Mai demult era mult mai adânc, azi s-a mai înfundat. Cetate stă sus pe stânci; apă nu e nicăieri. Apă e doar jos, în Caraş. Sătenii, bărbaţi şi femei au trebuit să vină cu ceaunele lor de cupru. Au făcut un lanţ de la Caraş până sus în cetate. Ceaunele mergeau din mână în mână. Şi aşa au umplut cu apă din Caraş fântâna.

*

Paşa turc privi de sus, din cetate jos în vale. Jos de tot curge Caraşul. Unde apa e adâncă, sub stânci , unde şi-a săpat gropi adânci , apa pare neagră. Paşa a privit către râu şi a zis : "Kara-ssu! Kara-ssu!" "Kara" înseamnă în turceşte negru şi "ssu" apă.Caraş înseamnă apă neagră ,  pe caraşoveneşte "Cerna voda". De aici vin numele de Caraş şi Caraşova.

*

În hotarul Caraşovei , pe partea stângă a Caraşului e o potecă abruptă , numită Pripor. Pe această potecă a urmărit un turc călare o fată caraşoveancă ce ducea mâncare fraţilor ei la sălaş. Fata a fugit cât a putut şi şi-a văzut în depărtare  fraţii în faţa  sălaşului. Turcul îşi îmboldi calul pe panta abruptă. De efort calului îi plezni burta şi se prăbuşi. Fata a ajuns la fraţii ei , care le-au împuşcat pe turc.

povestite de Georg Motzoka, păstor şi alţi caraşoveni (1957)

Cetatea Caraşovei ( Grat ) în Google Maps 

Cetatea Caraşovei ( Grat) - ruine

vedere înspre stânca pe care se află cetatea

Cetatea Caraşovei ( Grat) - ruine

Cetatea Caraşovei ( Grat) - ruine

Vedere din cetate către cheile Caraşului

film despre cetate Grat de imaRESITA

Legende Istorice: Cetatea de la Socolari ;Turnul Begului

11. Cetatea de la Socolari
Pe timpurile alea era împărăteasă Maria Theresia. În ţinuturile Socolariului avea o cetate şi alta pe Dunăre, unde stătea sora ei.
Cetatea de la Socolari a fost construită de soldaţi. Au luat pentru asta piatră din albia râului. Au făcut un şir de la râu până sus şi au dat piatra din mână în mână. Ăsta e un loc  urât : doar stânci şi desişuri. Printre soldaţi erau un tată şi fiul său, dar nu ştiau unul de altul. Tatăl stătea sus şi fiul cu un loc mai jos. Tatăl primea pietre de la fiu. Atunci tatăl îl întrebă pe fiu cum îi se zicea în sat şi al cui era.
"Ai părinţi?"
Şi fiul zise :
"M-am născut când tatăl meu a fost ridicat în armată.A lăsat femeia în casă şi copilul în leagăn  şi nu a mai trecut pe acasă."
"Şi cine e mama ta?"
Şi vezi, aşa desoperi că e fiul său.
O mare amărăciune puse stăpânire pe om pentru că nu mai fusese acasă de aşa mult timp, că avea un fiu mare pe care nu îl văzuse şi nu îl cunoscuse şi că acesta la rândul lui era soldat şi destinat aceleiaşi vieţi amare ca şi el.
Şi ridică piatra pe care i-o dăduse fiul său şi îşi omorî propriul fiu cu piatra aceea.
"L-am omorât pentru că mai bine să fie mort decât să se chinuie cum m-am chinuit eu!" Aşa a zis mai târziu în faţa judecătorilor.
Era pe atunci mare necaz şi robie, nu era dreptate. Cătănia era pe viaţă şi nu era scăpare .

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei. ( povestită în limba română în timp ce păştea caprele la poalele cetăţii Socolari)

nota Alexander Tietz : Maria Theresia  - desigur nu a fost personal în Socolari. Însă împăratul Sigismud a stat aici două săptămâni cu ocazia campaniei împotriva turcilor în 1428. Se face o observaţie care este valabilă pentru toate legendele : La povestitorii populari numele Maria Theresia desemnează un timp imemorial, "pre-istoric". Copaci bătrâni de trei sau patru sute de ani sunt copacii Mariei Theresa.Orice cetate este cetatea Mariei Th. Drumul roman care duce de la Dunăre la Lugoj este drumul ei. Orice monezi , fie romane sau turceşti sunt ale ei. Uneori Maria Th. este identificată cu Gospoda Irina ( care nu este însa împărăteasa bizantină Irina, cum greşit credea istoricul Pesty Frigyes)  - un personaj din legende populare sârbe, Procleta Jerina. Probabil nu este o întâmplare că timpul pre-istoric, imemorial este asociat cu o imagine feminină , o mamă, o femeie domnitoare.
Socolari : ruina cetăţii Socolari stă pe o stâncă inaccesibilă deasupra văii Beiului , unde se află izbucul celebru Ochiul Beiului.

Cetatea de la Socolari in Google Maps

măgura cetăţii din drumul Socolari Potoc:

 Măgura cetăţii de la Socolari:

 Ruinele cetăţii

 12. Turnul lui Beg

Era mai demult pe valea Nerei un sat, mai în sus de Sasca Română de astăzi. Şi este acolo mai sus de vale, pe dealuri , o păşune , un loc drept ce se schemă Nedeile. Acolo au mers odată oamenii din satul acela şi au ţinut pe câmpie o sărbătoare . Un fecior tânăr din neamul Sârbuleştilor împreună cu fata lui conduceau runda de dans. În timp ce se veseleau ei, pe Cameniţa , drumul pietruit , urcau nişte care. În care erau turci înarmaţi, ascunşi între lăzi şi paie. Zise un sătean către altul : " Carele astea nu par în regulă." În timpul ăste carele îi înconjuraseră deja pe cei ce dansau. Deodată se deschiseră toate lăzile şi  din ele şi de sub paie au apărut turcii înarmaţi  care  căzură peste români şi îi culcară pe toţi la pământ. Au omorât bătrâni şi tineri, bărbaţi, femei şi copii. Au terminat tot satul. 

Doar perechea tânără ce a condus dansul a scăpat. Feciorul a luat fata de mână şi au fugit peste creasta dealului către locul unde azi e Cantonul Damian. Un turc călare i-a urmărit. Au ajuns în locul numit Turnuri : aici se ridică din Cheile Nerei pereţi d stâncă abrupţi şi colţuroşi.  Perechea a fugit pe o stâncă înaltă de o sută de metri.Turcul a descălecat şi s-a căţărat după ei. În vârful stâncii băiatul i-a ţinut piept turcului şi a început lupta cu el. Era din neamul Sârbuleştilor care sunt oameni deosebit de  curajoşi şi puternici. L-a apucat pe turc şi l-a aruncat de pe stâncă în prăpastie. Înainte să îl arunce jos l-a întrebat :

"Cum te cheamă, turcule?"

"Beg" a răspuns turcul. Era un beg , un comandant. Da aia se numeşte stânca aia Turnul lui Beg.

Când au mai venit odată turcii au fost bătuţi de Sârbuleşti. Familia a fost înnobilată pentru curajul arătat în lupta cu turcii.

povestită de :Ion Chişereu, 75 ( 1956) , ţăran şi păstor din Sasca, care avea sălaş în Cheile Nerei.

Valea Cameniţei, poiana Nedeile şi Cheile Nerei în Google Maps 

Turnul lui Beg văzut de la cantonul Damian

Legende Istorice: Gornicrai

10. Gornicrai
Cuptoare este cel mai vechi sat din Banat. E cu cinci ani mai vechi decât Timişoara. Mai demult satul era aşezat însă mai jos, în capătul de sus al văii Sodolului , într-un loc îngust şi colţuros, numit Gornicrai, la piciorul acelei stânci din a cărei peşteri se nasc izvoarele care alimentează reţeaua de apă a Reşiţei.
Aici se aflau, înconjurate de codru,  împrăştiate aşa cum  sunt astăzi sălaşele, casele de lemn ale cuptorenilor. Pe atunci nu era carte funciară; fiecare işi lua atâta pădure câtă putea defrişa şi îşi construia casa pe unde vroia.
Dar scaunul turcilor era în Caraşova. De acolo domneau ei peste tot ţinutul. Deseori turci răzleţi hălăduiau prin ţinut şi furau fetele oamenilor.
Aşa fu odată furată de către un turc fata unui cuptoran ( a cărui urmaşi mai trăiesc şi astăzi), de pe păşunea de peste sat, unde păzea vitele.Câţiva bărbaţi, printre care şi tatăl fetei, au luat cu ei o flintă veche şi  mergând pe cărări ştiute de ei au ieşit în faţa turcului  şi l-au pândit de după o stâncă. Turcul era descălecat şi  ducea calul, călărit de fată, de căpăstru, pe o poteca stâncoasă. Atunci îl nimeri împuşcătura. Dar nu fu omorât , ci doar rănit. Turcul lăsă calul şi prada  şi  îşi căută scăparea pe jos. Cuptorenii se luară după urmele de sânge ca să termine definitiv cu răpitorul de fete; dar nu îl mai putură găsi. Dispăruse înspre Lunca Popii.
Răzbunarea turcilor nu se lăsă aşteptată. Porniră cu o armată asupra satului.Locuitorii din Gornicrai  au fugit în peştera din valea Sodolului, a cărei intrare o întăriseră cu un zid; resturi ale zidului se mai văd şi azi. Turcii au urcat cu tunuri  - a căror ţeavă era din lemn de cireş- pe Ponor şi au tras asupra zidului. Dar zidul era din piatră de stalactite, şi această piatră este într-adevăr moale, dar din cauza ţesutului buretos e foarte rezistentă.Ghiulelele rămâneau înfipte în zid , sau dacă treceau prin el nu reuşeau să facă o spărtură mare.
Atunci turcii au hotărât să afume peştera. Au făcut la gura peşterii un fum otrăvitor şi înţepător. Fumul a intrat prin găuri şi fisuri înauntrul peşterii, şi , tot satul  (bărbaţi, femei , copii) care era înghesuit în peşteră, pieri. Doar o singură femeie , o văduvă, scăpă cu viaţă. Ea îşi luase într-un burduf din piele de capră nişte miere cu ea în peşteră , să aibe ce mânca. Şi-a tras burduful  gol peste cap  şi strânse curelele de piele în jurul gâtului. Respirând aerul din burduf  a fost salvată de gazele otrăvitoare din fum şi astfel a putut mai târziu, ca singură suprevieţuitoare, să povestească despre asediul peşterii.

povestită de Petre Micloşina, pădurar pensionar (80), 1947, Cuptoare
note Alexander Tietz: 
Gornicrai ( sârbeşte: gornji kraj) : capătul superior al văii
sălaş : colibă, adăpost în afara satului, pe câmp sau pe păşune

Peştera Turcului din valea Sodolului ( se văd urme de zid la intrare)

Legende Istorice: Mâncătorul de oameni ; Gospoda Irina

8. Mâncătorul de oameni
În vremurile timpurii  părţile noastre erau sub apă. Apa ajungea până la Piatra Albă. De aceea bătrânii îşi aveau casele sus pe dealuri. Pe vârful Cuca era o moară de vânt. Bătea vântul , mergea moara , stătea vântul , stătea şi moara.
Pe timpurile după ce s-au retras apele au umblat turcii pe aici.
Odată un turc a furat o fată româncă de la un sălaş de pe Cozia. El aşeză fata în faţa lui pe cal şi o duse în zona Orşovei unde îşi avea el casa. El o dădu pe mâna mamei sale,o femeie bătrâna, ca s-o îngraşe. Bătrâna o încuie pe fată şi o hrăni cu nuci şi pâine. Când a fost destul de grasă turcul îi porunci bătrânei s-o prăjească în cuptor ; avea poftă de friptură de fecioară.
Bătrâna încinse cuptorul şi apoi şi zise fetei : " Aşează-te pe lopata asta, fato!"
Fata zise:
"Pune-te tu , babo, şi arată-mi cum!"
Baba se aşeză pe lopată ca să-i arate fetei cum se face. Dar fata devenise puternică şi mare iar baba era slabă şi subţire. Fata apucă lopata şi o împinse pe bătână în foc. Şi după aia fugi!
Când turcul se întoarse acasă zise încă de departe :" Au, au, aici nu miroase o friptură de fecioară, ci a carne de femeie bătrână!"
Se aşeză pe calul lui şi porni după fată, dar nu putu să o mai ajungă. Fata se întâlni cu unii de ai noştri, tărani creştini care o duseră acasă la părinţii ei.

povestită de Veta Pateşan (60) , 1957 , Văliug
nota Alexander Tietz :
Piatra Albă - o stâncă învăluită de legende pe drumul Reşiţa - Văliug. Datorită formei sale marcante şi poziţiei dominante era uşor  de recunoscut şi era folosită pe timp de război ca ascunzătoare  de fugarii care aveau de  îngropat  bani .

                                                      Piatra Albă

9.Gospoda Irina
În cetatea Bocşei era Gospoda Irina. Ea era stăpână peste tot ţinutul. Ruinele se numesc şi azi  Zidurile Irinei şi drumul vechi , a cărui urme şerpuiesc din apropierea dealului cetăţii prin câmpurile din  Biniş şi Doclin, se numea Drumul Irinei. S-au găsit pe acest drum monezi cu chipul Irinei.
Gospoda Irina a fost asediată în cetatea ei de turci. Şi-a apărat cetatea cu patruzeci de cneji care îi erau supuşi. O vară întragă le-au rezistat turcilor până foamea i-a făcut să se predea. Oştenii au fost omorâţi toţi de turci şi Gospoda Irina dusă în robie.
Ţăranul Nicolae Udrea din Vasiova  a săpat în dealul cetăţii şi a găsit săgeţi, barde, coifuri , săbii şi o lingură de aur - era lingura Gospodei Irina.

*

În apropierea satului Berzovia, un drum vechi pietruit trece peste câmpuri ; din când în când se dă cu plugul de pietrele cu care era podit drumul. Drumul vine de la Surduc , trece prin Doclin, pe lângă Biniş şi Berzovia, către Lugoj. Drumul se cheamă " Drumul Erinei". Erina era o împărăteasă. Şi-a pus supuşii la robotă grea. I-a chinuit cu lucrul la drumul acesta. Şi pe atunci nu existau camioane , oamenii trebuiau să care pietrele pentru  drum. în covete de lemn.

povestită la Vasiova de  Petru Oancea, 60 (1942), cunoscut ca şi poet popular român şi sculptor în lemn sub numele de Tata Oancea 
nota Alexander Tietz :
Irina : personaj din legendele populare sârbe (Procleta Jerina) . Numele ei circulă şi în zone nelocuite de sârbi.Poate că nu e întâmplare că timpurile imemoriale, legendare sunt identificate cu o figură feminină, maternă.
Drumul Irinei : drum roman vechi care mergea de la Dunăre , prin Vărădia, Doclin, Berzovia către Lugoj


Ruinele cetăţii de la Bocşa:

Legende Istorice: Şopârlele i-au trezit pe romani ; Pulsano

6.Şopârlele i-au trezit pe romani
Asta mi-a povestit-o tatăl meu.
Pe atunci erau romanii pe aici. Făceau război. Era pe o vale îngustă : aici un munte, dincolo un munte şi pe o parte era în pantă o peşteră. Romanii au intrat şi s-au culcat înăuntru. Pe când dormeau ei bine , se apopiară peste celălalt munte duşmanii. Atunci au venit nişte şopârle şi le-au fugit romanilor peste faţă. Ei s-au trezit , au privit pe gura peşterii şi au văzut pe muntele celălalt duşmanii. Au strigat: "Sus, vine duşmanul!" şi s-au pregătit de luptă.
Niciodată să nu omori o şopârlă, zicea tatăl meu , pentru că şopârla este un animal sfânt şi face bine oamenilor.


povestită de Maria Csuk, moaşă din Dognecea , 74 (1955)


7.Pulsano
Satul Vasiova, din continuarea Bocşei se întinde la picioarele dealului Pulsano.Aşa se numeşte dealul de la începuturile omenirii , spun sătenii. Dar nimeni nu ştie de unde vine acest nume străin. Doar baba Iuli, bunica lui Tata Oancea, care era o femeie deşteaptă şi ştia multe, cunoştea povestea lui Pulsano.
Regele Ungariei a trimis soli către regele Bulgariei, povesteşte ea, să-i ceară fata de soţie. Solia era condusă de un popă. Regele Bulgariei a fost de acord cu dorinţa regelui maghiar şi îi dădu fata solului. Îi dădu şi o zestre bogată  şi o sută de cavaleri ca însoţitori. În fruntea cavalerilor era căpitanul Pulsano. Pe drumul către Ţara Ungurească căpitanul Pulsano şi fata regelui s-au îndrăgostit  şi au hotărât să trăiască drept soţ şi soţie. Pulsano puse să fie aruncaţi în Dunăre solii regelui ungur, doar pe popă l-a lăsat în viaţă. După aia , cei doi îndrăgostiţi şi-au căutat o vale ascunsă şi îndepărtată unde să se stabilească cu însoţitorii lor. Aşa au ajuns în vale la Vasiova. Aici era un râu - înainte Bârzava era plină de peşte- , aici erau păduri bogate în vânat , aici era câmpuri de arat şi păşuni pentru animale. Aici au hotărât să rămână. Şi-au construit colibe pe dealul care şi azi poartă numele căpitanului Pulsano. Aşa s-a întemeiat satul Vasiova.
Au trăit în vale mulţi ani în fericire neîntreruptă, au lucrat pământul , au vânat în păduri , au păscut animalele şi au pescuit  în Bârzava- aveau tot ce le trebuia pentru a trăi. Pe popă îl ţineau sub pază , căci nu aveau încredere în el. Dar într-o zi popa reuşi să scape de pazncii săi. A fugit la regele ungur şi i-a trădat ascunzişul celor doi iubiţi. Regele ungur trimise o armată aupra lui Pulsano. Lupta avu loc în Valea Rea. A curs mult sânge- de aici şi numele văii. Cum s-a terminat lupta , baba Iuli nu îşi mai amintea. Zestrea Adrianei - aşa o chema pe fata regelui- au găsit-o vasiovenii mai târziu. Era ascunsă într-un copac scorburos. Când a ars pădurea odată aurul s-a topit într-o singură bucată mare. Când au văzut ţăranii bucata de aur ieşind din trunchiul de copac au crezut că e miere sălbatică. Au încercat să scoată mierea din scorbură - pe atunci oamenii nu aveau zahăr şi îşi îndulceau bucatele cu miere sălbatică pe care o adunau în pădure- au băgat de seamă  că nu era miere , ci aur!
Pădurea unde s-a găsit aurul se numeşte şi azi după fata regelui, Adriana : "Tâlva Drenei".

povestită la Vasiova de  Petru Oancea, 60 (1942), cunoscut ca şi poet popular român şi sculptor în lemn sub numele de Tata Oancea 

harta zonei Bocşa şi Vasiova din anii 1769-72:

Legende Istorice: Peştera ciumei ; Lacul Dracului

4.Peştera ciumei
În cheile Caraşului este o peştera care se cheamă Peştera Ciumei. Ca o muzică se aud stropii de apă picurând din tavanul peşterii. În această peşteră s-au ascuns oamenii de ciumă. Aşa am auzit eu , aşa au povestit bătrânii. După războiul cu turcii, cred, a venit molima în ţară. Au fost mulţi, din mai multe sate, care s-au ascuns acolo. Au dansat în peşteră , au ţinut sărbători . Dar a venit ciuma la ei şi i-a omorât pe toţi!
Un băiat din peşteră a coborât din peşteră la Caraş să ia apă.  Atunci veni la el o femeie neagră, hidoasă.  Era mare, avea ţâţe mari cât sacii de făină. Putea să-şi arunce ţâţele peste urmăr şi să le care pe spate. L-a întrebat pe băiat : "Unde e lumea?" ( era ciuma sub înfăţişare de femeie). I-a promis  băiatului că va fi ferit de molimă şi că va primi una dintre fetele din peşteră ,dacă îi arată unde e. Aşa că băiatul o conduse la peşteră. Doar privi înăuntru ciuma şi toţi muriră. Cu o privire , cu o adiere i-a omorât pe toţi.
Doar băiatul rămase în viaţă şi fata pe care ciuma i-o promise. El şi-o căutase pe cea mai frumoasă, dar ciuma nu i-a lăsăt-o pe aia aleasă , ci alta, mai urâtă.
Multe s-au întâmplat , de când este lumea asta!

povestită de un cioban bătrân la Iabalcea ( 1957)

5.Lacul Dracului
Era odată un căprar, un păstor, ce păştea caprele unei ţăran. Deodată ieşi din apă , dintr-o gaură , un om ce ţinea în mână un peşte.
"Bună ziua!"
"Bună ziua!"
"Frige-mi, păstorule, peştele ăsta, dar aşa , încât să nu se încovoaie în foc."
Cum să îndeplinească păstorul asta?E lucru  ştiut că orice peşte se încovoaie când e prăjit pe foc. Păstorul tăie capul unei capre şi îi zise dracului : " Frige-mi tu capul ăsta, dar aşa , încât să nu rânjească în foc." În foc,  carnea de pe maxilare se strânge de la căldură şi dezveleşte dinţii : capul rânjeşte. Ce a făcut păstorul?  A tras peştele în ţeapă pe lungimea lui, de la coadă la cap şi l-a ţinut deasupra focului şi l-a prăjit fără ca el să se îndoaie.
Dracul însă se chinui degeaba : oricât înveli capul de lungul şi latul cu tot felul de plante ce creşteau pe acolo, carnea se trăgea de la căldura  şi se arătară dinţii : capul rânji. Atunci dracul , de ciudă că pierduse rămăşagul, sări în apă. Şi de atunci se cheamă lacul acela Lacul Dracului.


povestită de : Ion Trifu , 72 (1959), Cheile Nerei, Şopotul Nou

sursa foto: http://www.carpati.org/articol/cheile_nerei/821/

sălaşul lui Trifu :

sursa foto : http://www.carpati.org/articol/cheile_nerei/821/

Lacul Dracului pe Google Maps

Legende Istorice: Inelele de fier ; Stâncile de la Boşneag ; Sfatul condamnatului

1.Inelele de fier
Lumea de la Dunăre povesteşte în istorisirile ei de legendă  că partea de câmpie a Banatului era acoperită pe vremurile vechi de aşa-numita Mare Albă sau Mare Dulce şi că pe ea navigau corăbii care acostau pe muntele Avala la Belgrad  şi pe dealul Vârşeţului , unde erau legate de inele de fier prinse în zidărie. Împăratul roman Hadrian - spune legenda - a fost cel care a spart stânca la Orşova şi a lăsat apa să se scurgă în Marea Neagră.

nota autorului : în transmiterea legendei numele Hadrian s-a încurcat cu Traian. Populaţia cunoştea Tabula Traiana şi drumul lui Traian în Cazanele Dunării.

2. Stâncile de la Boşneag
Acesta nu e basm , e fapt :acolo unde se coboară de la Maria-Schnee ( Ştinăpari)  şi Kohldorf  ( Cărbunari) către Bosniac ( denumire veche pt. Moldova Nouă) sunt pe marginea drumului stânci înalte, ascuţite ; sus este un platou stâncos - am urcat pe acolo - şi acolo se pot vedea pietre de forma unor stâlpi cum are marina la locurile de ancorare, cam o jumătate de metru înalte , rotunde şi netezite , parcă şlefuite , ca marmora; şi unde se poate vedea exact că au fost legate frânghii.  Frânghiile au netezit stânca. Demult, acum o mie de ani , era aici în Banat un bazin , unde era adunată toată apa sudului. Apa curge pe la marginea crestelor munţilor. Acum se ştie că la noi munţii sunt vulcanici ,- se vede şi la izvoarele sulfuroase de la Băile Herculane- deci printr-o explozie , printr-o adunare subterană de gaze , printr-o catastrofă naturală vulcanică deci s-a produs o mişcare - muntele s-a despicat în două - şi bazinul , Marea Dulce , s-a golit.
Pe jos au mai rămas multă vreme mlaştini cu trestii, şerpi şi balauri.

povestit de Emil Elwert 59 (1957) , brutar,Caraşova

3. Sfatul condamnatului
Pe vremurile vechi un căpitan de tâlhari a fost condamnat la moarte. Pe când stătea deja sub spânzurătoare ceru să vorbească şi zise judecătorilor : "Dragi domni , dacă îmi dăruiţi viaţa aş putea face un mare serviciu oamenilor.Ştiu o taină prin care mii şi mii de oameni pot primi  pământ, muncă şi pâine." Domnii nu au vrut să-l creadă la început; până la urmă ii învinse însă curiozitatea. I-au luat tâlharului lanţurile de la picioare.Mâinile îi rămaseră însă legate. Aşa trebuia să îi ducă la locul unde urma să le dezvăluie taina. L-au ţinut sub pază strictă, căci nu avea încredere în el! Tâlharul ii conduse pe domni trei zile prin păduri dese, pe poteci ştiute doar de el, prin desiş, mlaştini şi stâncârii. În a treia zi auziră de departe zgomot şi vâjăilă puternică. Era o cascadă uriaşă. Apa unui lac se prăbuşea , spumegând şi vâjâind  peste o margine abruptă de stâncă la mare adâncime.
Tâlharul arătă spre stâncă : " Dacă puşcaţi stânca asta, puteţi goli de apă toată partea de sus a lacului. Pe fundul lacului ar apărea pământ nou şi roditor!"
Domnilor le plăcu ideea tâlharului. Îi dăruiră viaţa şi libertatea.O armată de oameni fu adusă acolo. În sălbăticie apăru o tabară de barăci. Au puşcat stânca ce închidea lacul.Prin poarta făcută în stâncă apa se scurse. Pe pământ au rămas multă vreme mlaştini întinse. După ce s-au uscat şi astea a apărut pământ agricol, roditor.
Cine merge pe Dunăre de la Moldova la Orşova mai poate şi azi vedea găurile de puşcare pe partea sârbă. Găurile au fost făcute vertical în stâncă. Când partea despcată a stâncii a căzut în apă au rămas pe mal jumătatea găurilor de forare , sub forma unor şanţuri verticale.

povestită de Franz Gebl , dulgher ,78 ( 1942) , Oraviţa
nota autorului : povestitorul a auzit legenda pe când lucra pe Dunăre. Cunoştiinţe incorecte şi incomplete despre regularizarea cursului Dunării la Porţile de Fier şi despre caracterul sedimentelor geologice la minerii din zonă au dus probabil la naşterea acestor legende.

scurta introducere

Ca orice colectie de basme si legende si aici se începe cu o istorie .
Pe când eram elev la Şcoala Generală nr. 9 din Timişoara , cu limba de predare germană, am primit de la un coleg volumul "Marchen und Sagen aus dem Banater Bergland " , apărut la editura Kriterion în 1979, cu basme şi legende din Banatul Montan culese de Alexander Tietz.
Povestirile citite acolo m-au fascinat de atunci încolo.
În cursul anilor ( asta se întâmpla prin 1985-1986) am pierdut volumul respectiv.
Până când......din întâmplare am găsit-o de vânzare pe ebay.de şi am cumpărat-o.
Aşa ca iată-mă din nou în postura de fericit călător prin lumea de legende a Banatului Montan.

În măsura timpului voi încerca să traduc legendele şi basmele din această carte fascinantă şi să le postez pe blog.