41. Şcoala veche din Franzdorf
Prima şcoală din Franzdorf (Văliug) a fost o clădire mică de lemn, unde învăţătorul Anton Prickelmayer făcea lecţii deja în anul 1794 cu puţinii copii de emigranţi. Creşterea continuă a populaţiei a cerut o clădire şcolară mai mare, care a fost ridicată în 1807. Această şcoală există încă.
În anul 1855 erau în şcoala din Franzdorf înscrişi 112 elevi; se predau următoarele materii: catechism 4, biblie 4, reguli şcolare şi de comportament 1, citire 4, scriere 8, matematică 4 (total 25 ore pe săptămână). Vinerea era liberă, în ziua aceasta era târg săptămânal la Reşiţa.
După orele de curs obligatorii, profesorul inimos obişnuia ca, în schimbul unei sume modeste, să predea atât înainte cât şi după amiază câte o oră "extra" de muzică şi din materiile şcolare.
Încă în anul 1876 elevii nu foloseau pentru materiile reale manuale tipărite. Lecţiile necesare la ştiinţele naturii şi geografie trebuiau copiate de elevi din materiale didactice, cu această ocazie elevii învăţau şi caligrafie şi ortografie şi spre cinstea profesorului se poate spune că încă în 1890 fiecare persoană adultă, fie bărbat, fie femeie, ştia să scrie frumos şi corect în limba germană. Cărţi vechi de bucate şi de cântece, scrise de mână între 1837-1885 sunt dovada în acest sens.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
miercuri, 27 aprilie 2011
marți, 12 aprilie 2011
II. Poveştile colonizării : O cănuţă de cafea
40. O cănuţă de cafea
Fiecare casă din Oraviţa avea o grădină şi o vacă. Vaca noastă n-a dat lapte o vreme lapte şi noi mâncm la micul dejun supă de rântaş sau supă de usturoi. Eu eram un copil de şapte ani. Mă întreabă vecina, Herminamahm (mama Hermina): " Cum îţi merge?" "Rău" zic eu, " vaca noastră nu dă lapte şi dimineaţa trebuie să mâncăm supă de rântaş." "Na, ştii ceva? Vino în fiecare dimineaţă la mine să bei cafea." De atunci în fiecare dimineaţă dispăream de acasă, mă prezentam la vecina şi primeam cănuţa mea de cafea; până într-o zi mama mea, ca să afle ce făceam la vecina, a venit după mine. M-a găsit stând la masă şi bând cafea. A început să mă ocărească : " Cum?! Fechtbruder! Haderlump! Tatăl tău lucrează, fraţii tăi de nouă şi de zece ani lucrează şi pot să manânce supa de rântaş şi tu nu? Acasă cu tine!" "Mammi, te rog frumos, lasă-mă măcar să beau cănuţa asta." - " Nimic!"
Azi am şaptezecişipatru de ani şi încă mă gândesc la cana de cafea pe care a trebuit s-o las pe masă.
 |
| By 3268zauber (Own work) , via Wikimedia Commons |
povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.
luni, 4 aprilie 2011
II. Poveştile colonizării : Vinul
39. Vinul
Noi băieţii de la Cazarma Mică fugeam peste stradă la Getraenke-Grosshandlung (Depozitul de băuturi) Fessler şi acolo îi ajutam maistrului pivnicer la muncă, spălam sticlele şi trăgeam la pompă când se producea şnapsul ieftin Bogatschi ( 14 creiţari litrul); în butoaie se punea esenţă şi noi pompam apă din fântână. Aşa am aflat noi băieţii unele secrete profesionale ale magazinului.
În zilele de salariu Fessler angaja cărăuşi. Căruţele opreau în faţa magazinului şi butoaiele goale erau încărcate mereu la ora la care muncitorii intrau în tură. Muncitorii ziceu : " Fessler merge după vin!"
Ei credeau că el merge la vinăriile din zona Bocşei ca să aprovizioneze magazinul pentru ziua de plată a muncitorilor. Dar căruţele mergeau doar până la fântâna de la Câlnic, unde iasă drumul Lupacului în cel de Câlnic, şi acolo umpleau butoaiele cu apă. La întoarcere aranjau tot aşa ca să ajungă şi să descarce la magazin tot când treceau muncitorii să intre în tură. Şi muncitorii ziceau :" A ajuns deja vinul!"
Când erau coborâte butoaiele în pivniţă cărăuşul, un ţăran român, nu s-a putut abţine să-l întrebe pe pivnicer de ce depozita butoaiele cu apă la băuturi.
" De ce faceţi asta? De ce duceţi apă în pivniţa de vinuri?"
Pivnicerul răspunse:
"Nu e apă, e vin!"
Ca să-l convingă pe cărăuş puse un furtun la butoi şi-i dădu să guste.
Cărăuşul bău şi se cruci: era într-adevăr vin!
"Măi!" zise el "Am luat apă şi am adus vin!"
Apa se transformase în vin. În butoaie erau defapt esenţe; pe drumul de întoarcere amestecul se agitase bine şi când ajunseră acasă vinul era gata!
povestită de: Karl Loukuta, maistru uzină, 80 (1957) , Reşiţa
Noi băieţii de la Cazarma Mică fugeam peste stradă la Getraenke-Grosshandlung (Depozitul de băuturi) Fessler şi acolo îi ajutam maistrului pivnicer la muncă, spălam sticlele şi trăgeam la pompă când se producea şnapsul ieftin Bogatschi ( 14 creiţari litrul); în butoaie se punea esenţă şi noi pompam apă din fântână. Aşa am aflat noi băieţii unele secrete profesionale ale magazinului.
În zilele de salariu Fessler angaja cărăuşi. Căruţele opreau în faţa magazinului şi butoaiele goale erau încărcate mereu la ora la care muncitorii intrau în tură. Muncitorii ziceu : " Fessler merge după vin!"
Ei credeau că el merge la vinăriile din zona Bocşei ca să aprovizioneze magazinul pentru ziua de plată a muncitorilor. Dar căruţele mergeau doar până la fântâna de la Câlnic, unde iasă drumul Lupacului în cel de Câlnic, şi acolo umpleau butoaiele cu apă. La întoarcere aranjau tot aşa ca să ajungă şi să descarce la magazin tot când treceau muncitorii să intre în tură. Şi muncitorii ziceau :" A ajuns deja vinul!"
Când erau coborâte butoaiele în pivniţă cărăuşul, un ţăran român, nu s-a putut abţine să-l întrebe pe pivnicer de ce depozita butoaiele cu apă la băuturi.
" De ce faceţi asta? De ce duceţi apă în pivniţa de vinuri?"
Pivnicerul răspunse:
"Nu e apă, e vin!"
Ca să-l convingă pe cărăuş puse un furtun la butoi şi-i dădu să guste.
Cărăuşul bău şi se cruci: era într-adevăr vin!
"Măi!" zise el "Am luat apă şi am adus vin!"
Apa se transformase în vin. În butoaie erau defapt esenţe; pe drumul de întoarcere amestecul se agitase bine şi când ajunseră acasă vinul era gata!
 |
| By Thomas Oldcastle via Wikimedia Commons |
povestită de: Karl Loukuta, maistru uzină, 80 (1957) , Reşiţa
vineri, 25 martie 2011
II. Poveştile colonizării : Mandelbaum
38. Mandelbaum
Minerii îşi construiau casele în general în rânduri,pe deal, aproape de gurile de mină.
Casele minerilor din localităţile miniere mai vechi ale Banatului erau construite toate după acelaşi tip. Casa avea în general două camere. În mijloc era bucătăria şi la stânga şi la dreapta era câte o cameră. Din stradă se ajungea, urcând una sau două trepte de piatră, prin uşa de la stradă direct în bucătărie. Uşa de la stradă era împărţită în două. Partea de jos se ţinea închisă ca orătăniile să nu intre în casă ; partea de sus se ţinea deschisă ca să iasă fumul; prin partea deschisă de sus se privea şi în stradă. În bucătărie era cuptorul zidit, deschis şi sub placa de lui metal se afla cuptorul de copt. Înainte de mersul la culcare se acoperea jarul cu cenuşă şi dimineaţa acesta se descopera şi se înteţea din nou. Ca şi copil mă strecuram din pat, mă aşezam pe marginea de piatră a cuptorului şi o priveam pe mama mea care lucra la foc. Deasupra cuptorului deschis era evacuarea deschisă a fumului.Învelişul gurii de fum se sprijinea pe trei laturi pe cei trei pereţi ai bucătăriei; doar la partea din faţă era între captarea fumului şi peretele casei un plafon de cam un metru, în care era trapa prin care se ajungea în pod; pe partea din faţă coşul se sprijinea pe o grindă , care se numea Mantelbaum (se zicea "Mandelbaum" - lemnul învelişului). În fiecarea cameră era o sobă metalică, care era încălzită din bucătărie şi de la fiecare mergea o ţeavă în coşul deschis.
Pereţii erau din lut; nu era podea de scândură. Aveam într-o cameră un divan, trei paturi, o masă, un ceas de perete din Schwarzwald şi două, trei colivii cu păsări. Cealaltă cameră nu era încălzită iarna. Aici era un dulap, un corp cu sertare , o oglindă; aici se punea de Crăciun bradul.
povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.
Minerii îşi construiau casele în general în rânduri,pe deal, aproape de gurile de mină.
Casele minerilor din localităţile miniere mai vechi ale Banatului erau construite toate după acelaşi tip. Casa avea în general două camere. În mijloc era bucătăria şi la stânga şi la dreapta era câte o cameră. Din stradă se ajungea, urcând una sau două trepte de piatră, prin uşa de la stradă direct în bucătărie. Uşa de la stradă era împărţită în două. Partea de jos se ţinea închisă ca orătăniile să nu intre în casă ; partea de sus se ţinea deschisă ca să iasă fumul; prin partea deschisă de sus se privea şi în stradă. În bucătărie era cuptorul zidit, deschis şi sub placa de lui metal se afla cuptorul de copt. Înainte de mersul la culcare se acoperea jarul cu cenuşă şi dimineaţa acesta se descopera şi se înteţea din nou. Ca şi copil mă strecuram din pat, mă aşezam pe marginea de piatră a cuptorului şi o priveam pe mama mea care lucra la foc. Deasupra cuptorului deschis era evacuarea deschisă a fumului.Învelişul gurii de fum se sprijinea pe trei laturi pe cei trei pereţi ai bucătăriei; doar la partea din faţă era între captarea fumului şi peretele casei un plafon de cam un metru, în care era trapa prin care se ajungea în pod; pe partea din faţă coşul se sprijinea pe o grindă , care se numea Mantelbaum (se zicea "Mandelbaum" - lemnul învelişului). În fiecarea cameră era o sobă metalică, care era încălzită din bucătărie şi de la fiecare mergea o ţeavă în coşul deschis.
Pereţii erau din lut; nu era podea de scândură. Aveam într-o cameră un divan, trei paturi, o masă, un ceas de perete din Schwarzwald şi două, trei colivii cu păsări. Cealaltă cameră nu era încălzită iarna. Aici era un dulap, un corp cu sertare , o oglindă; aici se punea de Crăciun bradul.
 |
| Anina |
povestită de Anton Sittner, învăţător şi funcţionar bancar, 73 (1957) , Oraviţa.
Fiu de dulgher; personalitate marcantă, cunoscut sub numele de Achi-Toni, era o persoană îndrăgită, bun cunoscător al vieţii populare din Oraviţa şi povestitor inegalabil.
luni, 14 martie 2011
II. Poveştile colonizării : Strada Principală
37.Strada Prinicpală
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor, Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani, la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904 administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor, Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani, la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904 administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.
povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.
 |
| Reşiţa la începutul sec. XX |
joi, 10 martie 2011
II. Poveştile colonizării: Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?
36. Dar unde se află totuşi Reşiţa asta?
În anii 90 (ai secolului XIX- n.tr.) printre clienţii permanenţi ai Uzinelor din Reşiţa se afla Arsenalul Marinei din Pola. Pentru preluarea lucrărilor terminate veneau de obicei specialişti la Reşiţa.
Aşa a fost trimis la Reşiţa un tânăr inginer de marină, născut la Viena, să preia lucrările de topitorie comandate. Când inginerul şi-a primit ordinele s-a dus la şeful său şi l-a întrebat:
"Unde se află totuşi Reşiţa asta?"
Şeful, care mai fusese de câteva ori acolo, ştia exact:
"Asta e mult după Budapesta, aproape de Asia." "Şi cum se ajunge acolo?"
"De la Budapesta mergeţi tot mai departe până ajungeţi la o staţie care se cheamă Bocşa. Aici calea ferată a statului se termină. Acolo e o gheretă de scânduri şi înăuntru stă un om cu o lanternă. Pe acela îl întrebaţi de trenuleţul care merge la Reşiţa. Dacă totul merge bine vă iau cu ei chiar în seara aia şi până la miezul nopţii sunteţi în Reşiţa. De acolo nu se poate merge mai departe. Acolo sunteţi la capătul lumii. Când coborâţi din tren aveţi grijă cum ieşiţi dintre şine. De la marginea staţiei de tren se coboară o bucată foarte abrupt şi mai e şi un ochi de apă mare, mlăştinoasă, acolo, de trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în el ; din ăla nu vă mai scoate nimeni, pentru că nu e iluminare şi nici poliţie acolo."
Cu aceste sfaturi bătrânul l-a îngrijorat pe tânăr. Acela s-a gîndit : " Asta va fi o aventură! O călătorie în sălbăticie!"
Şi totul a fost cum a descris şeful. S-a potrivit totul : de la omul cu lanterna din ghereta de scânduri până la balta mlăştinoasă. Asta a povestit chiar inginerul mai târziu, în Reşiţa.
În ziua de după sosire a avut deja impresii mai prietenoase. A observat aşezarea pitorească a locului în valea închisă: pe o parte înălţimi împădurite; pe cealaltă se mulau pe pante trei rânduri de căsuţe muncitoreşti curăţele.Deasupra, pe vârful înverzit, păştea, abia vizibilă , o turmă de vaci. Ca şi un puls tunător al fabricii se auzeau la intervale regulate loviturile ciocanului cu aburi. A observat că şi aici trăiesc germani, peste tot auzea limba sa natală.
După ce a făcut în laborator proba de material l-a întrebat pe laborantul Bartl dacă există în localitate o formaţie muzicală. " Da , avem o formaţie a fabricii. Chair eu cânt la flaut." Atunci a întrebat imediat dacă poate participa la o repetiţie. Vienezul era muzical. A asculatat o repetiţie şi i-a plăcut. A invitat câţiva dintre muzicanţi la el şi au făcut împreună muzică în Camera de Intervenienţi.
"Îmi amintesc bine" a încheiat bătrânul Bartl povestea sa "am cîntat trio-ul de Beethoven. Vienezul la vioară, eu la flaut şi Schrittwieser Leopold la violă ."
povestită de Joseph Bartl, laborant de uzină (pensionat) , 82 (1954) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Cameră de Intervenienţi ( Intervenientenzimmer) : cameră de oaspeţi a fabricii
trio-ul de beethoven
În anii 90 (ai secolului XIX- n.tr.) printre clienţii permanenţi ai Uzinelor din Reşiţa se afla Arsenalul Marinei din Pola. Pentru preluarea lucrărilor terminate veneau de obicei specialişti la Reşiţa.
Aşa a fost trimis la Reşiţa un tânăr inginer de marină, născut la Viena, să preia lucrările de topitorie comandate. Când inginerul şi-a primit ordinele s-a dus la şeful său şi l-a întrebat:
"Unde se află totuşi Reşiţa asta?"
Şeful, care mai fusese de câteva ori acolo, ştia exact:
"Asta e mult după Budapesta, aproape de Asia." "Şi cum se ajunge acolo?"
"De la Budapesta mergeţi tot mai departe până ajungeţi la o staţie care se cheamă Bocşa. Aici calea ferată a statului se termină. Acolo e o gheretă de scânduri şi înăuntru stă un om cu o lanternă. Pe acela îl întrebaţi de trenuleţul care merge la Reşiţa. Dacă totul merge bine vă iau cu ei chiar în seara aia şi până la miezul nopţii sunteţi în Reşiţa. De acolo nu se poate merge mai departe. Acolo sunteţi la capătul lumii. Când coborâţi din tren aveţi grijă cum ieşiţi dintre şine. De la marginea staţiei de tren se coboară o bucată foarte abrupt şi mai e şi un ochi de apă mare, mlăştinoasă, acolo, de trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în el ; din ăla nu vă mai scoate nimeni, pentru că nu e iluminare şi nici poliţie acolo."
Cu aceste sfaturi bătrânul l-a îngrijorat pe tânăr. Acela s-a gîndit : " Asta va fi o aventură! O călătorie în sălbăticie!"
Şi totul a fost cum a descris şeful. S-a potrivit totul : de la omul cu lanterna din ghereta de scânduri până la balta mlăştinoasă. Asta a povestit chiar inginerul mai târziu, în Reşiţa.
În ziua de după sosire a avut deja impresii mai prietenoase. A observat aşezarea pitorească a locului în valea închisă: pe o parte înălţimi împădurite; pe cealaltă se mulau pe pante trei rânduri de căsuţe muncitoreşti curăţele.Deasupra, pe vârful înverzit, păştea, abia vizibilă , o turmă de vaci. Ca şi un puls tunător al fabricii se auzeau la intervale regulate loviturile ciocanului cu aburi. A observat că şi aici trăiesc germani, peste tot auzea limba sa natală.
După ce a făcut în laborator proba de material l-a întrebat pe laborantul Bartl dacă există în localitate o formaţie muzicală. " Da , avem o formaţie a fabricii. Chair eu cânt la flaut." Atunci a întrebat imediat dacă poate participa la o repetiţie. Vienezul era muzical. A asculatat o repetiţie şi i-a plăcut. A invitat câţiva dintre muzicanţi la el şi au făcut împreună muzică în Camera de Intervenienţi.
"Îmi amintesc bine" a încheiat bătrânul Bartl povestea sa "am cîntat trio-ul de Beethoven. Vienezul la vioară, eu la flaut şi Schrittwieser Leopold la violă ."
povestită de Joseph Bartl, laborant de uzină (pensionat) , 82 (1954) , Reşiţa
notă Alexander Tietz:
Cameră de Intervenienţi ( Intervenientenzimmer) : cameră de oaspeţi a fabricii
trio-ul de beethoven
 |
| Reşiţa la începutul sec. XX |
luni, 21 februarie 2011
II. Poveştile colonizării. Despre viaţa şi faptele oamenilor : Colonizarea pemilor
35. Colonizarea pemilor
Boemia era suprapopulată. Oamenii nu mai aveau voie să se căsătorească , doar cei care aveau pământ şi casă, şi de aceea erau mulţi copii nelegitimi. Ei erau zilieri : lucrau pentru mâncare şi pentru haine. Şi deodată a venit anunţul că în Banat se fac colonizări şi deci s-au înscris. Au trimis doi oameni acolo să vadă cum e. Nu s-au dus orbeşte. Dar au fost înşelaţi! Cei doi au fost duşi până la Caransebeş şi le-au fost arătate locurile. Când s-au întors au zis că e aşa de bine acolo de curge mierea din copaci. Însă când au venit aici au găsit colibe de lemn şi pădure!
La început au avut colibe mici din lemn cu nişte ferestruici foarte mici. Pe o parte erau animalele şi pe cealaltă intrarea în cameră. Nu aveau pardoseli, căminul era zidit şi în loc de cuie aveau pietre pe acoperiş. Primeau de la împărat plată, saşe creiţari pe zi, şi trebuiau să mergă în cordon pe graniţă. Cu românii se înţelegeau foarte greu. Aşa s-au dus odată la Târnova după cucuruz. Tărnovenii au zis : "Nu-s." Atunci ai noştri au înţeles : " Primim nuci ( germ. nuss ) dar nu şi cucuruz."
Au trebuit să înveţe meseria de tăietor de lemn de la italieni şi de la croaţi. Dar chiar şi dacă tăiau copacii , trunchiul şi rădăcinile rămâneau în pământ şi nu puteau cultiva nimic. Nu puteau trăi aici. Au mers să se plângă la companie, la Slatina, dar au primit bătaie şi au fugit în stradă. După o vreme au încercat din nou şi au mers iară la companie. Dar unul dintre ei nu a intrat în curtea companiei. De data asta au fost ameninţaţi : tot al doilea om va fi împuşcat. Omul care rămăsese afară a fugit acasă şi le-a alarmat pe femei: " Enkari Manner wern daschoissen!" (bărbaţii voştri vor fi împuşcaţi -germ, dialect). Şi au luat femeile bâte şi au mers la companie; îi vroiau pe bărbaţi liberi! A fost mare scandal ; până la urmă li s-a permis să renunţe la colonizare.
Atunci au plecat în câmpie, la Moritzfeld ( Măureni ) , dar aici erau boli de animale şi malarie şi apa nu le făcea bine. Au zis :" Mai bine mergem înapoi la noi în pădure, acolo avem cartofi mari cât un nounăscut şi apă bună!" Aşa că s-au întors, dar nu toţi.
Şi cum au venit peste munte şi şi-au revăzut colibele mama a început să plângă. Şi bunica mea se tot lamenta după Boemia. N-a vrut să rămână, n-a vrut să moară aici! Tatăl meu i-a scris fratelui ei în Boemia, de o primeşte. Pe vremea stângerii fânului a venit răspuns: da, poate veni. Dar atunci ea era deja bolnavă, nu a mai putut călători şi în toamnă a murit cu durerea în suflet.
povestită de Aloisia Weinfurtner ( Loisi-Mahm) , 83, 1940, Wolfsberg (Gărâna)
nota Alexander Tietz:
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.
Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".
Boemia era suprapopulată. Oamenii nu mai aveau voie să se căsătorească , doar cei care aveau pământ şi casă, şi de aceea erau mulţi copii nelegitimi. Ei erau zilieri : lucrau pentru mâncare şi pentru haine. Şi deodată a venit anunţul că în Banat se fac colonizări şi deci s-au înscris. Au trimis doi oameni acolo să vadă cum e. Nu s-au dus orbeşte. Dar au fost înşelaţi! Cei doi au fost duşi până la Caransebeş şi le-au fost arătate locurile. Când s-au întors au zis că e aşa de bine acolo de curge mierea din copaci. Însă când au venit aici au găsit colibe de lemn şi pădure!
La început au avut colibe mici din lemn cu nişte ferestruici foarte mici. Pe o parte erau animalele şi pe cealaltă intrarea în cameră. Nu aveau pardoseli, căminul era zidit şi în loc de cuie aveau pietre pe acoperiş. Primeau de la împărat plată, saşe creiţari pe zi, şi trebuiau să mergă în cordon pe graniţă. Cu românii se înţelegeau foarte greu. Aşa s-au dus odată la Târnova după cucuruz. Tărnovenii au zis : "Nu-s." Atunci ai noştri au înţeles : " Primim nuci ( germ. nuss ) dar nu şi cucuruz."
Au trebuit să înveţe meseria de tăietor de lemn de la italieni şi de la croaţi. Dar chiar şi dacă tăiau copacii , trunchiul şi rădăcinile rămâneau în pământ şi nu puteau cultiva nimic. Nu puteau trăi aici. Au mers să se plângă la companie, la Slatina, dar au primit bătaie şi au fugit în stradă. După o vreme au încercat din nou şi au mers iară la companie. Dar unul dintre ei nu a intrat în curtea companiei. De data asta au fost ameninţaţi : tot al doilea om va fi împuşcat. Omul care rămăsese afară a fugit acasă şi le-a alarmat pe femei: " Enkari Manner wern daschoissen!" (bărbaţii voştri vor fi împuşcaţi -germ, dialect). Şi au luat femeile bâte şi au mers la companie; îi vroiau pe bărbaţi liberi! A fost mare scandal ; până la urmă li s-a permis să renunţe la colonizare.
Atunci au plecat în câmpie, la Moritzfeld ( Măureni ) , dar aici erau boli de animale şi malarie şi apa nu le făcea bine. Au zis :" Mai bine mergem înapoi la noi în pădure, acolo avem cartofi mari cât un nounăscut şi apă bună!" Aşa că s-au întors, dar nu toţi.
Şi cum au venit peste munte şi şi-au revăzut colibele mama a început să plângă. Şi bunica mea se tot lamenta după Boemia. N-a vrut să rămână, n-a vrut să moară aici! Tatăl meu i-a scris fratelui ei în Boemia, de o primeşte. Pe vremea stângerii fânului a venit răspuns: da, poate veni. Dar atunci ea era deja bolnavă, nu a mai putut călători şi în toamnă a murit cu durerea în suflet.
povestită de Aloisia Weinfurtner ( Loisi-Mahm) , 83, 1940, Wolfsberg (Gărâna)
nota Alexander Tietz:
germanii din Boemia au fost colonizaţi ca şi grăniceri (Grenzler) în 1828 în localităţile nou înfiinţate, aşezate la peste 800m , Wolfsberg (Gărâna) , Weidenthal ( Brebu Nou) , Lindenfeld şi în valea Timişului în Sadova Veche. Grenzler-ii erau tărani organizaţi militar. Trebuiau să păzească graniţa militară (Militaergrenze) împotriva Imperiului Otoman ( se numea " să meargă în cordon" - in Kordon gehen). - Cei din Weidenthal şi Sadova erau agricultori, cei din Wolfsberg şi Lindenfeld erau agricultori şi lucrători forestieri. Mulţi germani din Boemia lucrau în afară ca dulgheri şi zidari.
Dialectul lor german din Boemia , foarte nazal, îl foloseau cînd vorbeau între ei, în relaţiile cu cei din Franzdorf (Văliug) şi Reşiţa vorbeau "Reschitzaerisch".
 |
| pemi |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)