II. Poveştile colonizării : Strada Principală

 37.Strada Prinicpală
În anul 1871 existau în Reşiţa doar câteva străzi : Principala, strada Weichsel, strada Francezilor,  Erste Bergreihe ( primul rând dinspre munte), Untere Grabenzeile (Aleea Şanţului de jos) , zisă şi strada Juchhe, colonia Galeriei, strada Johannes şi Stavila.
Încă de la înfiinţarea topitoriilor strada principală era supraîncărcată pe toată lungimea ei. Necesarul de cărbune al topitoriilor, lemn pentru construcţie şi debitat era adus cu căruţa din Franzdorf  (Văliug) şi Caraşova; şi minereul de fier era adus pe drum până la terminarea căii ferate uzinale Ocna de Fier-Bocşa- Reşiţa (1872), la fel şi produsele finale ale uzinei. Se întâmpla ca plăcile de metal să fie transportate pe măgari la Dognecea; datorită zgomotului  produs de plăcile de metal care oscilau în sus şi jos animalele se speriau; caravana gonea, stârnind nori de praf, în ţipetele animalelor, spre ieşirea din localitate, în timp ce zgomotul tunător al plăcilor mâna animalele speriate într-un galop tot mai sălbatic.
 Întreţinerea străzilor costa mult şi totuşi erau într-o stare jalnică. În cazul unor ploi de durată sau la topirea zăpezilor strada principală era o mlaştină. Abia în 1912 s-a făcut o stradă corespunzătoare din macadam şi s-a rezolvat parţial problema. Abia din 1930 a început pavarea străzii cu piatră cubică de granit.
Chiar primejdioasă era situaţia aleilor. Exact 146 şanţuri de scurgere a apelor, multe mai late de un metru şi fără podeţe, traversau din curţi şi până în stradă aşa numitul trottoir şi trebuiau trecute încă în 1906, de la Stavila şi până la Oficiul Forestier. Pe timp de ploaie se trecea prin bălţi. În faţa unor case era un pavaj din bolovani,  la alta un strat de din pietriş cu muchii ascuţite, în faţa alteia era împrăştiat pământ din curte; nivelul inegal, o dată mai sus, o dată mai jos. În anul 1904  administraţia oraşului a ordonat asfaltarea trotuarelor, lucru care s-a înfăptuit treptat.
Simultan cu reglarea drumurilor pietonale s-au regularizat şi pietruit şi scurgerile  de apă , numite Grabel , care duceau apa de la fabrică prin oraş.
În 1896 s-au amplasat la capetele podurilor şi la intersecţiile străzilor 90 de lămpi cu petrol pe care cumătrul Maigart la aprindea obligatoriu când ieşea luna. Reşiţa era pe atunci un sat liniştit. Eram copii şi ascultam în camera întunecoasă paşii cumătrului Maigert când mergea de la un stâlp de lampă la altul, cu scara pe umăr şi cu un fitil aprins pe o prăjină.


povestită de Josef Windhager , pădurar pensionar (1860-1945). Fiu de forestier din una din primele familii de colonişti din Văliug, el însuşi muncitor forestier în tinereţe . Un cunoscător excelent al zonei şi un om luminat şi citit  care în 1942 a scris o poveste cu tematică locală pentru nepoata lui.

Reşiţa la începutul sec. XX